Ca orice om care se respectă, are o opţiune politică şi nu ascultă nici ordinele, nici sfaturile şi nici îndrumările nimănui… m-am dus la referendum. Am spus-o de foarte multe ori, deşi poate se aude aiurea: în România trebuie reintrodus votul obligatoriu, măcar pentru un timp. Niciun partid nu şi-a asumat asta! Această alegere ar rezolva multe: şi mita electorală şi turismul de campanie, plus că am putea înţelege ce naiba vor, de fapt, românii, dar toţi, nu doar ăia care sunt scoşi cu forţa din case sau puţinii care mai au măcar un minim spirit civic. Şi obligatoriu să fie şi pentru noi, cei încă în viaţă! De asemenea, am mai spus că acela care nu votează nu poate avea o părere. Poate crede ce vrea, dar nu are dreptul să se exprime. Să-şi ţină pentru el impresiile, asta dacă tot a preferat canapeaua!
În ziua votului mama mea a fost oprită de un prieten de familie, un om pe care, de altfel, îl simpatizez şi stimez, care a îndrăznit să o interpeleze: „Bine, măi Marta, ce fel de copii aţi crescut… şi tu şi Petrică?” (Menţionez că este vorba despre domnul Petre Popa, tatăl fostului senator PD Dan Gabriel Popa, familie cu care am avut o strânsă relaţie de prietenie. Eu şi Gabi am crescut împreună, doar că el… mai repede! Cât timp am lucrat în presa din Argeş nu i-am luat lui Gabi nici măcar un interviu, exact pentru a nu mă folosi de vechile cunoştinţe! Nici în particular n-am îndrăznit să-l întreb: „Bine, măi Gabi, cum ai ajuns pedelist?” Consider că opţiunea politică a fiecăruia trebuie respectată, chiar dacă ideile interlocutorilor nu coincid. Nici măcar o strânsă relaţie de prietenie nu poate permite un asemenea amestec brutal în preferinţa politică a cuiva). Asta înseamnă democraţie şi eu am învăţat acest lucru la el acasă, în Grecia.
„Fata ta, de acolo, din Grecia, îl susţine pe Băsescu. Să stea cât vrea, dar să nu mai scrie în singura revistă a ăstora de pe-aici. Noi ne chinuim să-l dăm jos, iar copiii voştri îl susţin. Ce fel de educaţie aţi dat copiilor voştri?!”
Stimate domn X, aş vrea să vă liniştesc. Şi eu şi Gabriel Popa suntem foarte bine educaţi, mai ales că am continuat o relaţie civilizată, deşi Gabriel Popa este PDL, îl susţine pe Băsescu, în timp ce eu nu sunt şi nu l-am susţinut vreodată. În schimb, eu şi fostul senator PDL avem altceva comun: suntem oameni de dreapta şi nu iubim PSD-ul. Acest fapt, în Argeş, este de neconceput! Asta e problema, de fapt! Este vorba despre partidul unic, partidul-stat, ciuma roşie, aşa cum am numit-o într-un articol. În Argeş n-am avut o clipă de linişte: să nu fii pesedist e grav, dar să nu fii nici pedelist, atunci e chiar jalnic! Mintea umană se opreşte aici. E ori, ori. De ce?
Stimate domn X, v-aţi gândit vreodată că aş putea fi liberală? Chiar una pur-sânge, care n-a acceptat vreodată alianţa USL? Un fel de taliban al liberalismului, care nici chiar de dragul schimbării politice n-a putut accepta unirea dintre stânga şi dreapta? V-a trecut prin cap că aş putea fi un fan al lui Vadim, Becali sau Dan Diaconescu în direct? Cu alte cuvinte că există viaţă şi în afară de PSD? Că dacă nu eşti pesedist nu eşti automat nici duşman de clasă, nici iubitor al lui Băsescu? Ştiu că e greu de priceput, dar vă propun acest exerciţiu. E un pas spre democraţie, dar spre cea adevărată, nu cea practicată în judeţul roşu.
Îi rog, pe această cale, pe domnii Pendiuc şi Cerbureanu, să mă şteargă de pe listele electorale permanente, pentru că votez aici, pe liste suplimentare, asta pentru că tot e ţara în fierbere. Şi îi informez că nu au nevoie de adeverinţe că am încă cetăţenie română. Atât timp cât orice muritor are carte de identitate valabilă sau paşaport românesc are cetăţenie română. Informaţiile le pot lua de la Evidenţa Populaţiei. Sunt încă româncă, aşa voi rămâne, deşi e din ce în ce mai greu de suportat asta!
Cum spuneam, am votat! Am aşteptat acest vot de foarte mult timp. La 44 de grade, pe banii mei şi pe timpul meu, mi-am exercitat datoria de cetăţean. Mă gândeam, în prostia mea de elector, că atunci când USL-ul m-a chemat la vot, când a acceptat cvorumul, ştia ce face! Aşi! Habar n-avem câţi suntem! Cred că e singura ţară din lume în care morţii votează împreună cu vii, dar, să nu uităm, şi vii cu morţii, aşa cum s-a întâmplat cu primarul dintr-o comună. Se întâmplă în România!
Sunt foarte dezamăgită, domnule X! Pentru că sunt educată, încerc să nu mă exprim mai brutal. „Această singură revistă din Argeş a lor, a PDL-ului”, aşa cum o denumiţi, are politeţea de a-mi prelua unele articole, câteodată. Probabil că înţelegeţi că foştii mei colegi îmi cunosc foarte bine opţiunile politice, doar că, la fel de probabil, uneori poate se întâmplă să scriu şi lucruri corecte, iar ei sunt deschişi. Ei pot accepta că cineva poate avea dreptate şi fără a fi, în mod obligatoriu, pedelist! Ai dumneavoastră nu au reuşit încă această performanţă, anume aceea de a accepta că nu deţin adevărul absolut, că nu sunt perfecţi. Ei, mai trec vreo 3-4 generaţii şi poate reuşim! De asemenea, nu cred că aceşti foşti colegi ai mei sunt exact pedelişti, aşa cum înţelegeţi dumneavoastră politica, în sensul de fanatici, ci oameni de presă, cu fireşti înclinaţii politice. Vorbim de oameni normali, nu de ciumaţi, într-un judeţ roşu, în care PSD-ul a ajuns să fie sectă, nu partid! Eu scriu, printre altele, pentru o Agenţie de Presă pentru românii de pretutindeni, un loc în care românii îşi exprimă liber opiniile, fără teama că părinţii lor vor fi opriţi pe stradă şi interpelaţi. „Această singură revistă din Argeş a lor, a PDL-ului”… Propoziţia acesta nu vă pune pe gânduri? De ce o fi singura? Pentru că pe celelalte le-au sabotat şi au reuşit să le închidă, pentru că PSD-ul nu a reuşit nici acum, după 22 de ani, să se rupă de ideea de partid unic şi unanimitate, înţelegeţi? Eşti cu noi sau împotriva noastră, asta e tot, mai mult n-au înţeles vreodată. Este doar un singur ziar anti-PSD şi sunt 1000 ale PSD-ului, totuşi, eu doar aici mi-am găsit loc. Cum vă explicaţi? Am voie să nu-l plac pe Băsescu, dar nici pe Ponta. La PDL văd că se poate, la PSD nu am dreptul ăsta.
Vreau să vă liniştesc, domnule X. Şi eu şi fostul senator Popa suntem bine educaţi, părinţii noştri au avut grijă de asta şi, credeţi-mă, deşi facem politică pe culoare diferite, simţim în alte culori… şi eu şi Gabriel Popa putem accepta că nu susţinem acelaşi partid, nu suntem atât de uniţi în cuget şi simţiri, dar reuşim să ne respectăm reciproc. E o chestie de democraţie şi de deschidere, credeţi-mă. Dacă vreţi, tocmai aceasta este o chestie de educaţie.
Vreau să vă împărtăşesc şi o nelinişte de-a mea, domnule X, ca om de presă. Până în 2004 erai ori roşu, ori nimic. Din 2004 încoace, presa s-a mai relaxat. Observ că iar se strânge laţul. Tare mi-e frică că poporul român va alege iar „răul cel mai mic” – că ceva bun se pare că nu merităm! – dar acest rău mai mic a început să mi se pară destul de mare! Numai faptul că 8.500.000 de români au ieşit din casă ca să afle că n-avem liste electorale corecte nu vă pune pe gânduri?
Nu în ultimul rând doresc să mulţumesc Loredanei Dascălu şi lui Dan Badea pentru prietenie, profesionalism, susţinere şi obiectivitate, oameni care au decis că dreptatea nu are culoare politică şi, mai ales, că nu e obligatoriu roşie şi nici măcar portocalie. E pur şi simplu… DREPTATE
Ioana Diaconu,
Redactor şef
Ziarul românilor din Grecia
