Victoriile adevărate vin după multe lacrimi, prin muncă şi durere. Victoriile adevărate se câştigă, nu se fac din pix! O victorie trebuie meritată pe deplin, altfel nu se mai poate numi victorie, ci blat! Din ce în ce mai mult se confundă cei doi termeni şi din ce în ce mai puţini dintre noi ştiu să facă diferenţa între o victorie veritabilă şi un blat.
Sportivii români participanţi la Jocurile Olimpice de la Londra ţin cu tot dinadinsul să arate lumii întregi faţa frumoasă a acestui neam. Luptă, câştigă medalii, ne aduc tuturor lacrimi de mândrie şi bucurie şi ne fac să tresărim atunci când vedem drapelul nostru urcat deasupra celui al Statelor Unite sau Rusiei. Asta fac sportivii români, cei despre care, în alte momente decât în cadrul unor competiţii, nu prea auzim. Ştim că se antrenează, asta fac mereu şi neobosit pentru că victoria cere sacrificii şi muncă titanică.
În vreme ce politicienii au reuşit să dea România cu cel puţin 15 ani înapoi, prin câteva măsuri absolut iresponsabile şi rău intenţionate, în vreme ce euro creşte, preţurile cresc, munţii ard, seceta pârjoleşte recoltele, iar alimentele se scumpesc (nu doar ele), mai există încă români care luptă pentru ţara aceasta şi alţii care tresar şi trăiesc alături de ei victoria. Cea muncită, reală, câştigată prin muncă. Obţinută aşa cum ar trebui obţinute toate victoriile, prin sacrificiu, nu prin schimbări de guvern, mânării, nu din acte şi din pix. Ale lor, ale sportivilor, sunt victorii meritate, venite după ani de speranţe şi aşteptări, după ani de dureri şi luptă cu sine, sunt victorii veritabile, de altfel singurele adevărate. Lor le pot da credit, pe ei nu-i poate nimeni contesta (se mai întâmplă, totuşi, să fie şi înjuraţi în direct), împotriva lor nu poate şi nu trebuie spus nimic de rău.
Ce ar fi dacă măcar o parte a clasei politice actuale şi-ar propune să obţină o astfel de victorie, meritată şi muncită? Măcar să vezi câţiva dintre cei care dau de pământ cu viitorul nostru în aceste zile că iau aminte şi se dedau măcar niţel cu munca, măcar să încerce să vadă cum este şi dacă le place.
Între timp, românii rămân cu ochii în lacrimi, unii de mândrie, alţii de furie, şi mai sunt unii care au pierdut de mult această capacitate şi nu mai reacţionează la nimic. Nu le mai dau lacrimile nici dacă rămân prea mult cu ochii în soare, nici dacă le intră vreo muscă în ochi. Ne plângem cu toţii că la noi totul e răsturnat, hoţia e catalogată drept inteligenţă, nepăsarea e şmecherie curată, munca e numai pentru proşti şi talentul… talentul moare de tânăr, printr-o cameră de hotel din străinătate, fără ca românii să fi auzit vreodată măcar că el a existat. Cei care mai pot să plângă să o facă, dar în linişte, departe de ochii celorlalţi, pentru că, mai nou, să plângi când îţi asculţi imnul e o prostie demodată, să plângi când un român devine campion olimpic e o tâmpenie, să mai simţi ceva pentru neamul acesta şi să mai crezi că încă poate şi merită salvat e o inepţie! Trebuie să învăţăm cu toţii, încă o dată, care sunt victoriile adevărate!
