La 20 martie 1886 venea pe lume, la căminul „Elena Doamna” din Bucureşti, viitorul poet George Topîrceanu (aşa s-a şi semnat de-a lungul vieţii, nu Topârceanu, iar revista la care a colaborat mulţi ani era auto-intitulată „Viaţa romînească”). Poetul este legat de spaţiul argeşean prin faptul că şi-a petrecut opt ani din viaţă la Nămăieşti-Muşcel, la numai câţiva kilometri de Câmpulung, fosta „locuinţă de vară” a sa, ridicată în anul 1905, fiind acum o cunoscută casă memorială. „Cu George Topîrceanu dispare cel mai popular poet contemporan”, scria 51 de ani mai târziu criticul literar Pompiliu Constantinescu (1901-1946), un fumător înrăit care avea să părăsească şi el prematur această lume câţiva ani mai târziu. Popularitatea deosebită a lui Topîrceanu, antumă şi postumă, a avut la bază combinaţia originală dintre lirism şi spirit care îi străbate întreaga operă poetică şi muzicalitatea inconfundabilă a versurilor sale: balade, rapsodii,cronici vesele, fabule, dar şi parodii vădind nu numai gustul pentru umor şi ironie, ci şi o profundă cunoaştere a originalului, cu toate valenţele sale. În articolul de faţă, vom aborda personalitatea lui Topîrceanu din perspectivă istorico-socială (a fost şi el, ca fiecare dintre noi, un om al timpului său), ceea ce ne-a deteminat să ne axăm pe câteva creaţii în proză ale celebrului poet.
TOT UN UNGUREAN ŞI EL!
O multitudine de izvoare istorice, dintre cele mai diverse, atestă faptul că, timp de mai mai multe secole (XIII-XIX) au avut loc emigrări ale românilor ardeleni în spaţiul extracarpatic, atât spre Moldova, cât mai ales spre Ţara Românească (Muntenia şi Oltenia), românii de aici numindu-i „ungureni” pe consângenii proveniţi de dincolo de Carpaţi. La nivelul datelor actuale se poate spune, de exemplu, că tradiţia istorică despre întemeierea Ţării Româneşti de către un enigmatic Negru-Vodă, venit de peste munţi, nu e doar o poveste, ci are un consistent sâmbure de adevăr. În secolele XVIII-XIX, mulţi „ungureni” stabiliţi la sud şi est de arcul carpatic aveau ocupaţii de tip proto-industrial (meşteşugăresc) şi proto-burghez, ei reprezentând un ferment de modernitate pentru lumea rurală moldo-valahă. Printre „ungurenii” veniţi la sud de Carpaţi în secolul al XIX-lea s-au numărat şi părinţii lui George Topîrceanu. Astfel, tatăl poetului, Ioan, cojocar de meserie, se născuse în satul Topârcea, de lângă Ocna Sibiului, iar mama, Paraschiva, ţesătoare, era originară din Săliştea Sibiului. Specificul celor două ocupaţii a determinat o mare instabilitate a familiei, în perioada copilăriei şi adolescenţei lui George Topîrceanu.
ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL…
După ce, în calitate de sergent, luase parte la campania din Bulgaria, din vara anului 1913, operaţiune militară atipică în care principalul inamic se dovedise holera, George Topîrceanu se afla, trei ani mai târziu, ca militar român, tocmai în teritoriul sud-dobrogean pe care ţara noastră îl obţinuse la finalul celui de-al doilea război balcanic, mai precis la Turtucaia, locul unde trupele române au suferit o grea înfrângere din partea forţelor germano-bulgaro-turce aflate sub comanda lui von Mackensen, ceea ce a frânat elanul ofensiv spre Transilvania. Luat prizonier, tânărul poet (începuse deja să publice) va suporta toate rigorile detenţiei în lagărele din sudul Bulgariei şi Macedonia-Pirin. Viaţa de prizonier o va descrie, cu mult realism şi cu detaşare, fără ură şi accente naţionaliste, dar cu note de lirism şi comedie amară, în volumul „Pirin-Planina”, tipărit în anul 1936, la două decenii după bătălia de la Turtucaia. El nu-i acuză şi nici nu-i „încondeiază” pe paznicii bulgari, văzuţi mai degrabă ca nişte fiinţe umane guvernate de tăvălugul nemilos al istoriei , nu trece sub tăcere nici asprimea luptei pentru supravieţuire („e de ajuns ca organismul să fie într-un punct pignit, şi, în câteva zile, toată vitalitatea i se scurge prin acel punct vulnerabil”), dar nici momentele mai comice, rezultate din convieţuirea cu prizonieri şi paznici vorbitori de limbi diferite (de exemplu, în bulgăreşte, cuvântul „mişcă” înseamnă „şoarece”). Prizonieratul lui Topîrceanu se va sfârşi la începutul anului 1918, ca urmare a intervenţiei lui Constantin Stere, fruntaş politic germanofil şi rusofob, originar din Basarabia.
…ŞI ÎN LUPTĂ CU BOGDAN DUICĂ
Bruma de notorietate pe care o mai are astăzi Grigore Bogdan Duică este datorată în primul rând referirilor negative la adresa lui, făcute de către G. Topîrceanu atât versuri, cât şi în proză. Cine a fost, totuşi, Bogdan Duică? Născut la Braşov, în 1866, şi decedat în acelaşi oraş, în 1934, emigrat în România în 1890 (Transilvania era sub stăpânire austro-ungară), Bogdan Duică a fost un intelectual român cu preocupări polivalente (pedagogie, jurnalistică, religie şi teologie, geografie umană, etnofolclor, filologie şi literatură), care s-a afirmat mai ales în critica literară, printr-o metodă şi un stil premergătoare lui George Călinescu. Academician şi profesor universitar la Cluj, din 1919, Bogdan Duică era şi fratele celei de-a doua soţii a lui Nicolae Iorga, Ecaterina. Printre numeroasele atacuri ale lui Topîrceanu la adresa lui Duică se numără şi unul sub formă de pastişă (parodie) după un text cronicăresc, sub titlul „De un grămătic mincinos la curtea lui Ciubăr-Vodă”, din care spicuim: „Scrie letopiseţul nostru cel moldovenesc, de zice că într-o vreme s-au oploşit la curtea lui Ciubăr-Vodă un oarecare Bogdan grămătic, ce s-au fălit că-i vâlhovnic şi om învăţat foarte şi că va scrie el viaţa domnilor vechi, de toate câte s-au lucrat mai demult în Ţara Moldovei. Şi ţiindu-l Ciubăr-Vodă în mare cinste, i-au dat în seamă multe hrisoave şi urice şi ispisoace vechi, să le dezlege cu rânduială şi să aleagă dintr-acele cum au fost şirul anilor şi viaţa domnilor trecuţi, mai ales a lui tătâne-său, Alexandru-Vodă cel Bătrân. Ce până la urmă, pre toate le-au zăhit acel grămătic şi atâta le-au amestecat şi le-au zgribuşit, încurcând anii şi poveştile, că nimica bun n-au mai ales de acolo. Şi aşa s-au dovedit acel Bogdan scriitoru de cuvinte deşarte, adecă om cu minte puţină.”. Pedepsit de domnitor cu tăierea nasului şi alungat de la curte, falsul grămătic se stabileşte în „Târgul Cluşului”, unde, „văzându-l ungurii că-i fără de nas, numai o rămăşiţă, cât o alună, îndată l-au poreclit Duică, adecă, pre limba lor, Cârnu”.
UN INDEPENDENT DE STÂNGA
George Topîrceanu n-a fost înscris în vreun partid politic, însă a evoluat într-un mediu literar-ideologic de centru-stânga, fiind prieten cu Constantin Stere, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu şi Pompiliu Constantinescu, critic „alintat”de presa legionară cu apelativul „Fonfilă Prostandinescu”. Orientarea ideologică a poetului se vădeşte din lipsa de apetenţă pentru versificaţia patriotică şi patriotardă, ca şi din parodierea viziunii creştin-ortodoxe asupra Raiului, în volumul „Minunile Sfântului Sisoe”. Motivându-şi indiferenţa la discursul naţionalist, tradiţionalist şi creştin, autorul „Rapsodiilor”spunea: „A fi patriot nu e un merit, e o datorie, numai cine nu socoate iubirea de ţară ca pe o datorie, e în stare să se laude cu ea”.
În „Rapsodii de toamnă” există câteva strofe în care sunt transfigurate unele trăsături ale vieţii politice din România interbelică, anume amestecul de democraţie şi autoritarism, pigmentat cu exerciţiile de libertate anarhice, diletante şi demagogice:
„Un lăstun în frac apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie o cuvântare
În această chestie.
Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă,
Cu prelungi aplauze.
Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului
Un ţânţar nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.
Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi broschete
Vine-n recunoaştere
Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…
