(Din lumea mirifică a Facebook-ului)
Liliana Anvelopă nu este un personaj imaginar. Ea există aievea. Locuieşte într-un mare oraş al frumoasei Bucovine şi nici ea nu e prea urâtă. A acumulat cu puţin peste treizeci şi cinci de anişori, iar în urmă cu ceva timp i s-a întîmplat un mare miracol, a avut o mare revelaţie. După ce îşi făcuse viaţa ţăndări, norocul i-a surâs de acolo de unde se aştepta mai puţin. Într-o noapte în care nu era solicitată la niciun rendez-vous, a visat atât de frumos încât de atunci încolo viaţa sa, atât cea amoroasî cât şi cea socială, s-au schimbat substanţial în bine. În vis i-a apărut un bătrân gârbovit, împovărat de ani, măturând cu uriaşa sa barbă parchetul laminat al încăperii din vis. Crezând că individul este vreun client trimis de unul dintre prietenii taximetrişti, Liliana s-a repezit asupra sa pentru a-i da la o parte barba şi a-i găsi prohabul cel „de grabă aducătoriu de crăiţari”. Bătrânul a oprit-o cu un gest ferm şi i-a grăit cu un glas blând, dar hotărât: „Nu, fata mea, nu despre asta e vorba. Ştiu că ai o viaţă de căcat, o adevărată varză şi am venit să te ajut. Numai că, pentru asta, trebuie să faci exact ceea ce îţi voi spune eu acum. Începând din această dimineaţă vei căuta cartea <<Jocul de-a vacanţa>> a lui Mihail Sebastian şi vei încerca să o citeşti în timpul cel mai scurt.După ce vei parcurge această lucrare, viaţa ta se va schimba total, vei putea avea orice profesie îţi vei dori şi vei avea mijloace decente de trai.Eu nu va mai trebui să mă arăt ci totul va merge de la sine. Dar, ţine minte, vraja asta poate funcţiona doar pe Facebook!”
A doua zi, Liliana a început demersurile indicate de binefăcătorul său din vis şi după şase luni cartea era gata citită şi mesajul înţeles. De atunci încolo, Liliana a fost ba contabil şef la aeroport, ba patroană de firmă de construcţii, ba proprietară de pensiuni, în funcţie de interlocutorii de pe Facebook.
A venit totuşi vremea să îşi aleagă o profesie stabilă pe care să o exercite cu dragoste şi pasiune. Şi şi-a ales să devină „critică literală” pentru că îi plăcea să aibă de a face cu scriitorii, fiind demult sătulă de mecanicii auto şi taximetriştii care o călăriseră prin toată Suceava.
După ce a devenit „critică literală”, Liliana a început să caute un scriitor a cărei operă să o înţeleagă şi ea. A încercat cu mai mulţi poeţi, dar mintea ei odihnită şi prea subtilă nu pricepea o iotă din elucubraţiile postate, pe Facebook, de aşa zişii creatori de literatură. Până într-o zi când, întâmplător sau nu, l-a găsit pe poetul genial, Gheorghe Bulache, din Bacău. La ăsta înţeles totul din prima. Ca printr-o minune, mesajul filosofico-folcloric din creaţia lui Bulache i-a pătruns în toate fibrele fiinţei sale critice şi a simţit ce încărcătură culturală poate conţine un vers gen, „Frunză verde barabula/Mândra mea-i bună de pulă”.
Din acea clipă colaborarea celor doi a devenit o veritabilă simbioză ca între o capră şi un păduche. Bulache postează poemele sale de geniu, iar critica Anvelopă le face recenzia şi comentează asiduu asupra substanţei poetice ejaculată de creatorul pestilenţial cu atâta generozitate.
Fericită că, în fine, şi-a găsit obiectul muncii sale de „critică literală”, Liliana Anvelopă îşi completează cu mare drag un jurnal în care consemnează toate momentele de maximă enfuziune produse de colaborarea fructuasă cu poetul de geniu, Bulache de la Podoleni. Cu condiţia să respectăm cu sfinţenie arhitectura gramaticală a textului şi ortografia sa originală, am primit permisiunea să accesăm şi noi textul cu pricina pe care îl vom posta în acest spaţiu, în fiecare săptămână.
Luni – ziua în care critica Liliana se bate pentru demnitatea mentorului său
Azi am trecut pe la o biserică din cartier. Am intrat acolo să mă rog pentru sănătatea Poetului, să îi mulţumesc lu ălă Bătrânu că l-a făcut pe Bulache geniu şi să întreb un popă ce dracu înseamă aia aprehensiune. Cuvântul mi-a fost trimis de Bulache într-un comentariu pe care trebuia să îl postez eu despre o poiezie genială pe care Poetul o publicase pe feisbuc. N-am ştiut ce înseamnă cuvâtul şi am dat cătare pe Gogol, da nici ăia de acolo nu ştia mare luru despre existenţa sa. Aşa că mam gândit să întreb un popă că se spune că ăştia sunt mai deştepţi şi decât mecanicii auto. Am început întâi să mă rog la icoane şi să fac mătănii. Cum m-am forţat eu niţel cu aplecăturile am scăpat din greşeală o mică băşinică, dar cam zgomotoasă. O babă aflată în proximitatea mea dorsală ma apostrofat şi mi-a zis să ies dracului afară din biserică să nu se împută sfinţii după icone. Atunci mia venit dracii. Mam ridicat în picioare, am apucat-o pe babă de moţ şi am început să o dau cu capul de pereţi strigândui cu multa determinare: „Fă nenorocito tu şti că eu aici mă rog pentru sănătatea celui mai poet de geniu de la noi şi de pretutindeni?”
După hărmalaia produsă de mine a ieşit un popă din altar, ma apucat de mâini şi ma zvârlit afară fără a mai pute asă îl întreb ce dracu înseamnă aia aprehensiune.
Am venit acasă, am intrat pe faisbuc şi am vorbit cu Poetul pe mesaj privat, da nu i-am spus nimic despre cum i-am apărat eu demnitatea de geniu în biserica din cartier.
Marţi – poetul Bulache învaţă să sărute fără ajutorul mă-sii
Astăzi am avut priveghiul să admir şi ielogiez textele transmise mie tot de el prin ciat un poiem superb semnat de Bulache. Numai ştiu cum se intitulează capodopera, dar am reţinut despre ce era vorba acolo. Marele poiet povesteşte cum s-a dus el cu o gagică la o fântână părăsită, s-au uitat amândoi în fundul ei şi aşa nitam-nisam au început să se sărute ca proştii fo două trei ore. Tot în poezia genială, iubitul meu Bulache spune că mai fusese la acea fântână cu mă-sa de mai multe ori, se uitaser în jos ţinându-se de mână, dar nu a îndrăznit să o sărute pe mă-sa pentru că tocmai aflase de la bulibaşa al lor că dacă îţi săruţi sau încaleci propria mamă rişti să fi băgat la bulău mulţi ani pentru infracţiunea de ingest. Câtă inteligenţa şi pamatism la acest mare poet pentru că nu sărutat-o pe măsa pe buza fântânii!. Te iubesc Bulache pentru că tu întotdeaua şti ce faci şi cum faci.
Miercuri – ziua în care şi marile genii prin miros de căcat
Astăzi Bulache prin poiemul pe care l-a postat pe faisbuc s-a însăşi. Poiezia se numeşte „Mi-am cumpărat pantofi cu scârţ” şi cred că va deveni o piesă capitală în patrimoniul cultural al României. Spune Bulache în text că cu câţiva ani în urmă a strâns el mulţi bani după sticlele goale adunate din şatră, le-a vândut şi şi-a cumpărat o pereche de pantofi cu scârţ. Ia încălţat cu mare grijă şi după ce a dat pe spate întreaga şatră cu încălţările sale scârţâitoare, s-a dus să se întâlnească cu iubita în oraşi. Atât de mândru şi ţanţoş mergea poetul încât numai vedea nimic în jur şi numai răspunea nici la saluturile ciricliilor din propria etnie. S-a întâlnit cu gagica, nu prea a văzut-o nici pe ea din cauza mândreţilor de bocanci, după care s-a oprit undeva unde s-au sărutat îndelung. Prins de erotismul momentului şi de aroganţa pantofilor cu scârţ, marele Poiet nu a observat că în timp cei găzduia limba iubitei în gura sa el a căclcat într-un căcat. Abia târziu când a ajuns în şatră magraonii şi magraoancele au început să râdă de el văzândul cât de mândru purta substanţa gălbicinoasă pe pantofii săi noi, zgomotoşi şi împuţiţi prematur.
După ce am citit poiemul şi am analizat mesajul de esenţă hiperfilosofică al textului mi-a trecut prin minte un gând aproape vinovat. Doamne cât de mult mi-aş fi dorit să fiu eu autoarea! Dacă nu a poeziei că chiar ar fi prea mult cel puţin a căcatului în care a căclcat marele geniu. Doamne recunosc cu uneori îmi doresc prea mult.
Joi – Ziua în care geniul Bulache schimbă istoria literaturii universale
Astăzi, cred că iubitul meu poet şi materia mea primă de „critică literală” a reuşit prin poemul postat să rescrie istoria literaturii române şi universitare. Lucrarea se intitulează „Eminescu nu a ezistat” şi constituie fără îndoială apogeul creaţiei poetice planetare. Genială lucrarea, genială. Autorul îşi începe capul de operă prin precizarea monumentală că au mai zis şi alţii înainte lui că Eminescu nu a ezistat dar nici dracu nu i-a luat în seamă. Eu ca critică literală consider că această precizare este mai mult decât genială, e pur şi simplu mişto. Mai departe, marele poiet spune că cândva dumnezeu a trimis pe pământ un haranghel, adică un înger cu numele Eminescu şi ăsta s-a îndrăgostit lulea de una Veronica. Când a descoperit asta poporul român nu s-a mai dus la servici, a început să se plângă de dureri de şale şi în cur şi oamenii stăteau toată ziua şi se uitau pe net la filme porno cu îngerul şi cu Veronica, ca protagonişti principali şi proeminenţi. (Doamne ce cultă sunt).
Văzând cum au degenerat lucrurilr, dumnezeu s-a luat de gânduri. A stat el ce a stat sa gândit că proştii de români vor intra în insolvenţă şi în faliment şi hotărât să-l cheme pe haranghel înapoi.
A plecat îngerul cu coada între picioare, iar când a ajuns la porţile ceriului sa sinucis, şi-a smuls inima din piept, a tranşat-o în bucăţele şi a aruncat-o poieţilor de pe pământ. Bulache aflânduse în faţa cortului a prins şi el o ciosvârtă şi a petrecut toată noaptea cu piranda şi puradei mâncând carne crudă şi bând bere la bidon de plastic.
Poiezia este întradevăr monumentală dar eu nu am înţeles ordinea în care îngerul s-a automutilat şi sinucis. Oare întâi s-a sinucis sau şia smuls prima dată ticaitoarea din piept pentru a o arunca poeţilor din şatră. L-asi întreba pe Bulache, dar mie teamă să nu mă creadă poastă.
Vineri – întrebări fără răspuns
Tare mult miam dorit toată viaţa mea să fiu o poiată la fel ca dragul meu Bulache. Nu am avut noroc sa sunt mulţumită şi de statutul de critica literală. Dacă m-ar lăsa Bulache, aşi face singură comentariile la opera marelui geniu. Nu a vrut să mă lase, a zis că capacitatea mea de analiză şi apreciere ie prea sofisticată şi prea ermetică şi că nar înţelege oamenii de rând subtilităţile mele de limbă şi semantică. Adevărul este că nici eu nu sunt prea mulţumită de calităţile filologice ale poetului atunci când încearcă cţte un cutilingus sau cum dracu îi zice mai modern la limbaţie.
În data de 24 noiembrie anul trecut m-am întţlnit prima dată cu Bulache. Eram năucită de importanţa care mi-o da marele geniu acceptând să facă sex cu mine într-un hotel din Suceava. Şi ca să fiu sinceră, prestaţia magraonului nu a fost pe măsura aşteptărilor. Dar faptul că eram penetrată de cel mai poet mare din România îmi producea nişte fluturaşi în stomac de parcă înghiţisem o căpistere de larve. Am grăbit întâlnirea cu Bulache, pentru că peste trei zile urma să vină din Germania un mecanic auto care ar putea să fie tatăl unuia dintre copiii mei. Dar la noi în Suceava totul este relativ. Am stat cu Bulachela hotel până a treia zi dimineaţa şi nu am simţit nimic. Tot timpul mă întreba de dobitocul ăla de la Piteşti cu care fusăsem înaintea lui vreo şase zile şi şase nopţi prin hotelurile din urbea noastră. I-am spus lu Bulache că m-am certat cu ăla, da eu ţineam legătura cu el şi prostul nu ştia nimic despre Bulache. Când l-am întrebat pe Bulache despre poeziile care le scria ăsta din Piteşti mi-a spus că şi un elev din clasa a cincea ar fi putut să scrie prostiile pe care le debita ăla.
Când s-a dus Bulache la budă să se uşureze, mam gândit aşa ca proasta cum dracu eu nu am înţeles nimic din poeziile piteşteanului atâta vreme cât marele Poiet spunea că e atât de simplu.
Sâmbătă, Duminică – program cu publicul (Clienţi)
Hacker de serviciu