Luna iulie a anului 2019. O lună aparent ca oricare alta, cu evenimente mai mult sau mai puțin marcante. Asta până în data de 24, când, un caz tulburător a zguduit întreaga țară și totodată a scos la iveală numeroasele anomalii ale sistemului în care, din păcate, ne învârtim zilnic.
I-aș putea da chiar și un nume: „CRIMA DE LA CARACAL ȘI FRICA DE A NU FI AJUTAT SAU APĂRAT ATUNCI CÂND ÎNTR-ADEVĂR AI NEVOIE”.
Da, într-un stat în care, în mod normal ar trebui să nu ne fie frică, ar trebui să fim apărați, de fapt suntem „DRUMEȚI ÎN CALEA MONSTRULUI”.
Povestea de astăzi, spusă și trăită de Bogdan, este tocmai despre rana tot mai vie a unui sistem bolnav și corupt, un sistem în care ai ceva șanse să trăiești mai bine probabil doar dacă ești al cuiva foarte, foarte influent. Și poate nici atunci.
Povestea tânărului începe cam așa:
În statul roman ești cu adevărat singur! Haideți să vă spun o poveste care mi s-a întâmplat mie personal și care, cel puțin pe mine, m-a împins mult în direcția ideii de emigrare din această țară.
Acum vreo 4 ani am consumat ceva mai mult alcool decât ar fi trebuit și mi s-a făcut incredibil de rău. Am plecat spre casă, de unde mă aflam, dar nu eram în stare să merg foarte bine. Mi-era frică să chem taxi deoarece mă gândeam că nu sunt în stare să fiu coerent și să spun unde stau, iar ăla când mă vede cât de beat sunt mă va ocoli și mă va fraieri. În mod evident nu gândeam foarte clar și asta a fost o decizie complet idioată.
M-am speriat destul de tare pentru că eram extrem de amețit, nu prea puteam merge ok și mi-era rău. Așa că am zis „Ok, sun la 112 sa chem ambulanța.” Eram singur pe stradă și mi-era frica de faptul că dacă leșin și îmi pierd cunoștința nu va avea cine să cheme ambulanța pentru mine sau că dacă leșin, intru în comă și mor naibii pe stradă.
Așa că am sunat la 112. Din nefericire, în situația în care mă aflam, singurul lucru pe care am putut să îl spun a fost „Sunt beat, nevoie de ajutor!”. Moment în care operatoarea de pe partea cealaltă a început să țipe la mine: „Aaaa ești beat? Pai cine te-a pus măi să bei atât? Și acum suni la Salvare și nu dai nici un detaliu? Păi măi, bețivule, cum vrei să te ajutăm dacă nu știm unde ești? Ne mai și pierzi timpul aiurea!”.
Încerc să îi explic femeii, unde mă aflu, prin cuvinte simple: „Sunt pe Splai, după Națiunile Unite dar înainte de Unirii.” Ea continua discuția cu mine pe un ton agresiv: „Da, foarte detaliat. Și acum ce vrei să fac eu? Să îți trimit Ambulanaț să stea să te caute pe tine pe Splai? Zi și tu mai clar unde te afli!” . Moment în care i-am zis femeii „Am înțeles, mulțumesc, o seară bună!” și am închis.
Mi-am dat seama atunci că sunt singur. Că nu are cine să mă ajute. Că depinde de mine să ajung până acasă așa cum pot si dacă pățesc ceva asta este. Așa că, mi-am continuat drumul.
După vreo 10-15 minute (presupun, nu prea aveam noțiunea corectă a timpului atunci) primesc un apel de la un număr necunoscut. Erau cei de la 112, mă sunau înapoi. De data asta era o doamnă cu o voce blândă, îngrijorată: „Bună seara! Ați sunat mai devreme la 112 cerând ajutor? Ați spus că sunteți în stare de ebrietate prea mare. Haideți să ne ajutați să vă găsim și să trimit Salvarea!”
În momentul acela, în beția mea, m-am gândit „Un pic cam târziu pentru atitudinea îngrijorată și ajutătoare nu? După ce femeia de mai devreme a urlat la mine în telefon.” În fine, probabil că nu m-am gândit atât de avansat în starea în care eram dar asta simțeam. Așa că i-am mulțumit femeii și i-am spus că nu mai este nevoie, că ma voi descurca singur. Ce încredere să mai am că nu voi fi tratat că un c…t, de acest sistem care deja urlase la mine o dată că de ce am cerut ajutor?
Evident, am fost un idiot și trebuia să apelez la mâna de ajutor care mi-a fost întinsă în momentul respectiv. Dar mă simțeam vulnerabil, singur și speriat. Și persoana care îmi oferea ajutorul acum era aceeași care mai devreme îmi dăduse peste bot.
Acum da, bine-nțeles, eu sunt vinovat pentru că am consumat prea mult și că m-am lăsat să ajung în starea aia. Nici nu îmi trece prin cap să contest altceva. Dacă pățeam ceva, principalul vinovat aș fi fost eu, nu statul român.
Dar, de partea cealaltă, nu cred că atunci când suni la 112 este de datoria operatorului de la STS sa îți judece nevoia ta pe baza idioțeniei pe care ai făcut-o. Singurul criteriul de prioritizare ar trebui să fie gravitatea situației.
Și mai mult decât atât, regulile de baza de empatie și ajutor a unei persoane aflate într-o situație critică ar trebui să dicteze faptul că nu țipi sau tratezi de rahat un om care se afla în acea situație. Genul ăla de atitudine îi va provoca lui suferință și vor îngreuna treaba mai mult decât ar fi cazul.
Dar din nefericire asta este țara în care trăim. Suni la 112 ca să ceri ajutor, se țipă la tine și îți dai seama că, dacă nu te ajuți singur, probabil vei muri pe stradă. Mie mi s-a confirmat asta pe calea cea grea. Dacă as crede în vreun zeu m-as ruga la el să mă păzească să nu mai ajung vreodată în situația în care am să nevoie din nou de ajutorul unora care aparțin de instituțiile statului român. Din nefericire sunt pragmatic și îmi dau seama că, la un moment dat, în viata voi avea nevoie din nou de ajutor de la instituțiile centrale. Mi-e groază de acel moment!
Deși mi s-a spus, de către mulți, că povestea mea este una fatalistă și că nu menționează nimic despre lipsa mea personala de acțiune, vreau totuși să precizez faptul că:
-și eu sunt vinovat în această poveste. Sunt vinovat pentru că după ce am trecut prin această experienta cu serviciul 112 nu am făcut nici măcar o reclamație. O plângere simplă, oficială. Ca sa fiu sincer, la momentul respectiv nici nu mi-a trecut prin cap să fac asta.
Sunt vinovat și eu, cumva. De ce? Pentru că nu am făcut vreo plângere, și pentru că, alții, mii de oameni, care probabil trec prin astfel de situații nu se implică și nu fac plângeri, ajungem în situații în care avem un sistem de apeluri de urgenta, cu oameni neantrenați, cu lipsa de empatie, fără uneltele necesare, atât raționale cât și practice și emoționale cu care să facă față unor situații cum a fost cea a Alexandrei.
Ce aș vrea să se înțeleagă din toată această poveste este faptul că avem o mare problemă în toată tara, dragilor.Iar această problemă este endemică și generalizată. Este lipsa de empatie a oamenilor. Fie că sunt ei operatori 112 fie că sunt polițiști fie ca sunt oameni de rând. Această lipsă de empatie se vede peste tot în societate. Din trafic și până la locul de muncă sau pe stradă în general. Se vede din acțiunile oamenilor, nervii, insultele aruncate, etc.
Alt aspect care ar trebui să se înțeleagă, tot din povestea mea, este faptul ca avem o mare problemă și cu nepăsarea și neimplicarea personală. Problemă de care sunt și eu vinovat și de care am fost vinovat și în trecut. Din punctul meu de vedere, cred că această nepăsare, această delăsare generală este legată cumva de lipsa de empatie. Există o corelație între cele doua.
Pentru cine spun asta? Pentru noi cei care alegem să fim parte a acestei societăți, pentru că astea sunt problemele pe care, așa cum putem, ar trebui sa le abordăm. O reclamație nu este greu de făcut. Și poate dacă aș fi făcut și eu, și alte mii de oameni, am fi fost poate puțin mai departe spre a rezolva aceste probleme. Sunt sigur că sunt multi cetățeni care fac astfel de demersuri, care se implică. Dar, pe de altă parte, totuși cred că nu sunt suficienți. Iar pe lângă toate acestea, nu se discută mai mult despre astfel de aspecte nici în online, nici în media offline.”, își încheie Bogdan povestea.
Din păcate, există mulți în astfel de situații, dar nu toți au curaj să spună că nu este bine ceea ce se întâmplă și totodată, la fel de mulți sunt tentați să dea vina tot pe cel care caută ajutor. De ce? Pentru că… așa merge la noi.
