Psihanaliză şi religie

În sens strict, psihanaliza se ocupă de indivizii vii – este o psihoterapie. Preocupările descriptive post factum, teoretizările pure reprezintă un aspect colateral. Cartea psihanalistului american Erik H. Erikson, Psihanaliză şi istorie. Tânărul Luther, reprezintă o abordare de alt tip. Personajul psihana-lizat in absentia este Martin Luther, părintele Reformei.
Ipoteza de lucru a lui Erikson,  specific psihanalitică, este următoare: evenimentele din viaţa lui Luther au fost influenţate, dacă nu determinate, de o traumă suferită în copilărie. „Cauza“ a fost figura pregnantă a tatălui lui Martin, miner de profesie. Acesta era un om direct, care se conducea după obiective practice, dorind ca prin fiul său să meargă mai departe în ameliorarea statutului social. Educaţia în limba latină reprezenta o asemenea cale în acele vremuri. Astfel că şcoala în limba latină, plus pedagogia scolastică, se pare, au iniţiat o serie de frustrări ale tânărului Luther. O formă de violentare a personalităţii unui copil este interdicţia de a se exprima în limba maternă, iar Martin a fost  supus unei asemenea încercări: era pedepsit ori de câte ori vorbea în limba germană, şi nu în latină. Şcoala, chiar din unele relatări ale maturului Luther, a fost un loc de supliciu din copilăria sa.
La vârsta de 24 de ani, după obţinerea gradului de magistru la Universitatea din Erfurt şi după o puternică spaimă suferită în timpul unei furtuni, îi promite lui Dumnezeu că se va călugări şi îşi ţine promisiunea  prin intrarea în ordinul augustinienilor. Această decizie, consideră Erikson, reprezintă o împotrivire la decizia tatălui, care dorea pentru Martin o altă carieră. Din punct de vedere psihanalitic, consideră acelaşi autor, decizia sa nu putea să conducă decât la două consecinţe: boală sau maturizare.
Aceasta ar fi calea simplificată pe care ar trebui să o urmăm în lectura de la un capăt la altul al cărţii. Din această magistrală se desprind apoi o serie de divagaţii ale lui Erikson, precum: rolul identitar al ideologiei în viaţa tânărului adolescent; zestrea imaginarului religios şi rolul ei de subzistenţă în perioade de criză; dimensiunea metafizică a chipului mamei; rigoarea vieţii monastice şi funcţia dublă a acesteia – disciplinare a pulsiunilor şi potenţare a lor;   conflictul intern între tendinţa destructivă şi cea constructivă a unei personalităţi marcate de revoltă. Divagaţiile au la bază  presupoziţia că religia şi psihanaliza nu reprezintă altceva decât două forme complementare de rezolvare a conflictelor de natură psihică.
Angrenarea în credinţă, consideră Erikson,  reprezintă un act explicit de renaştere, de trecere de la vechea identitate, neautentică, la una nouă. Lupta pentru credinţă este, pe de altă parte, decizia inconştientă, determinată de experienţa infantilă primară cu chipul mamei, pentru aspectul luminos şi constructiv al vieţii, pentru vindecare (în psihanaliză) şi pentru mântuire (în religie). Această decizie are nevoie însă de o asistenţă exterioară: „O dată ce a făcut o investiţie în umanitate şi în procesele ei de învăţare, puiul de om resimte anxietăţi de neconceput în cazul puiului de animal (…) Mamelor, fireşte, precum şi oamenilor cu reacţii materne, le place să creadă că, atunci când un bebeluş zâmbeşte, acesta îi recunoaşte pe fiecare în parte ca pe singura figură maternă posibilă (…) La început sunt pieptul generos şi ochii ce exprimă grija pentru copil. Să fie aceasta una din figurile pe care religia ne promite că le vom revedea la sfârşit şi într-o altă lume? Există, oare, o etologie a religiei? (…) Am denumit această comoară timpurie încredere primară; ea reprezintă prima caracteristică psihosocială şi fundamentul tuturor celorlalte. În situaţiile în care o astfel de încredere primară nu se poate dezvolta în prima copilărie, ca urmare a unei defect al copilului sau a ambientului matern, copiii mor în plan mental. Ei nu reacţionează şi nici nu învaţă; nu asimilează hrana şi nu reuşesc să se apere împotriva infecţiilor, adesea nu doar mental, ci şi fizic (…) Dintre toate sistemele ideologice, însă, religia este singura care reinstaurează sentimentul primordial al prezenţei unei instanţe hrănitoare…“
Teologia lui Luther se confundă astfel, în accepţiunea lui Erikson,  cu psihologia sa:  „Teologia lui Luther conţine o problemă personală nerezol-vată, care este mai accesibilă psihanalizei decât teologiei. Această problemă personală nerezolvată devine evidentă mai târziu…“ În fond, aşa cum se anunţă de la primele pagini, este vorba de un pacient, iar după vorbele lui Kierkegaard, „un pacient de importanţă capitală pentru creştinătate“.
Cine nu este pacient, însă, din perspectivă creştină? Esenţa teologiei lui Luther şi a întregului creştinism este pacienţa, supunerea, depunerea eului la picioarele unui medic special,  Hristos,  pentru a fi vindecat, adică mântuit.
Cartea reprezintă, din perspectiva raportului dintre psihologie şi religie, o provocare, putând fi citită, în funcţie de preferinţa cititorului,  fie în cheie psihologică, fie în cheie transcendentă. Să fie oare alegerea şi destinul lui Martin Luther doar o problemă de psihologie sau ceva mai mult decât atât?