Analiză: Omul cu papillon şi omul de cultură

În urmă cu aproximativ o lună, am asistat într-o locaţie culturală din centrul Piteştiului la lansarea unei cărţi. Treaba a durat în jur de vreo două ore, răstimp în care s-au prelins fel de fel de personalităţi locale, de la neopolitruci până la personaje cu specializarea „limbă dulce”. Am asistat cu relativ stoicism la această fanfaronadă până la sfârşit şi mi-am promis că nu voi mai călca niciodată la astfel de „evenimente”. Am realizat încă o dată că „personalităţile” respective au salarii şi sunt plătite din banii publici, asta în virtutea faptului că se declară „oameni de cultură”!

Ce este un om de cultură?
Pe când eram profesor, directorul de atunci al unei astfel de instituţii de cultură, un fel de gură spartă, a spus că, dacă vrea, poate să iniţieze în instituţia sa un fel de şcoală mai tare decât şcolile din oraş, care sunt total ineficiente. Deşi avea dreptate în ceea ce priveşte situaţia din şcoli, m-a deranjat faptul că această critică era din partea unui personaj parazitar, venit din neant şi autodeclarat „om de cultură”. M-am întrebat câte responsabilităţi sănătoase şi ce fel de audit au producţiile acestor oameni de cultură. Nu spun că nu au responsabilităţi, ci că acestea, atunci când nu sunt kitschoase, sunt jenante. De exemplu, pupatul în dos şi înăţarea de osanale. Cât despre audit, ce să mai vorbim… De bine, de rău, ca profesor, ai o programă, eşti verificat de inspectorat, ai responsabilitatea reuşitei sau eşecului unui examen, eşti supus la rutina şi riscul interacţiunii cu un public din ce în ce mai imprevizibil şi dezorientat ș.a.m.d.
Îmi vine în minte şi un alt caz. Unui tip cam de o seamă cu mine, poet, recunosc, talentat, dar fără serviciu, i-am spus că, dacă aş fi în locul său, ca să ies din impas, mi-aş căuta ceva de lucru în afară, dacă aici nu găsesc. Răspunsul său a fost halucinant: mi-a spus că nu poate face aşa ceva, deoarece este un om de cultură! De menţionat e şi faptul că tipul, la vremea respectivă, nu avea nici măcar liceul terminat! Departe de a fi un caz izolat, prin prisma altor experienţe, am ajuns să cred că situaţia de mai sus defineşte destul de bine psihologia „omului de cultură”, care, atunci când nu este megaloman, este ori puturos, ori şarlatan. Bineînţeles, nu mă refer la omul de cultură veritabil (cel fără ghilimele), ci la meseria de „om de cultură”. Nu am o treabă neapărat cu diplomele şi facultăţile, ci cu producţiile reale. Ironia sorţii a făcut să joc rolul de profesor la Universitate al unor astfel de viitori directori de instituţii culturale locale, pe care, fiind prieteni, i-am tratat colegial, chiar şi atunci când, văzându-mă la catedră, se comportau slugarnic, ca nişte elevi de liceu, ca mai târziu, când am trecut pe la ei pe la „instituţie”, să mă programeze în audienţă, prin secretară. Departe de a mă fi enervat, mi-au produs un sentiment de compasiune, nici măcar de dispreţ. Apoi, ştiţi şi dumneavoastră că cei mai exigenţi şi mai domnoşi profesori sau şefi au fost cei mai proşti elevi sau studenţi. Ca un contramodel al „oamenilor cu diplome” îl am în minte pe scriitorul Radu Aldulescu, un fel de homeless, din perspectivă socială, dar realmente talentat, cu destule distincţii relevante şi cu mult mai multă sănătate caracterială. Pentru mine, „nenea Radu” a fost un model mult mai firesc de om de cultură decât mulţi ofticaţi cu diplome universitare fast-food  şi „funcţii” în stat (adică de la  verbul a sta).
Cazul domnului cu papillon
Se vehiculează în aceste zile o dramoletă, trecerea conducerii ICR din subordinea preşedinţiei sub obedienţa Parlamentului. Caz care le-a pompat multor snobi din presă cerneală în pix. De exemplu, jurnalistul fără glas, la propriu, Turcescu, şi-a pus papillon la beregată, ca să fie solidar cu Patapievici..
La urma urmelor, cine este Patapievici? Un eseist contestatar şi un pseudofilosof. Spun asta având totuşi minima competenţă în ceea ce priveşte lectura din domeniul filosofiei. Este de ajuns să răsfoieşti o lucrare precum Omul recent, ca să-ţi dai seama de pofta carieristică şi superficialitatea autorului: o lucrare de notiţe scrise în grabă, fără o idee directoare…
Asta sub aspect „teoretic”. Sub aspect politico-cultural, Patapievici s-a dovedit a fi, alături de alţi lingăi, unul dintre intelectualii lui Băsescu, plătit şi onorat cu beneficiile care decurg din privilegiile funcţiei de secretar de stat. Ironia face ca „revoltatul”, „anticomunistul” şi „demascatorul” de securişti de la CNSAS să fie un mare amator de ranguri, funcţii şi beneficii materiale.
Este o carte a lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, în care se vorbeşte de măgăriile intelectualilor, de la fanatism până la oportunism. Ce înseamnă intelectual însă este o altă poveste. Cert este că progresul intelectual al unei persoane nu este direct proporţional cu simţul moral, acesta fiind şi cazul lui Horia Roman Patapievici.
Din nefericire, domnul cu papillon, în ciuda iluziilor unora, nu este mai mult decât încă un „om de cultură”, care se diferenţiază de ceilalţi ce „trăiesc” din această meserie doar prin faptul că poartă papillon. Faptul că unul ca el este uşuit dintr-o funcţie nu e nici o dramă, dimpotrivă, i-ar putea oferi ocazia să se dedice operei sale şi să demonstreze că este un veritabil om de cultură…