Mihail Soare
Ion Iliescu este printre noi. De două zile, marele publicist, poet, traducător şi editor Romulus Vulpescu nu mai este. La 79 de ani n-a mai avut răbdare, răpus de dorul reîntâlnirii cu singura sa fiică, Ioana, dispărută nedrept cu doar o lună înainte. I-a tradus magistral pe François Villon (Opurile magistrului, 1958 şi Deocheatele, 2005), pe François Rabelais (Gargantua, 1963), pe Dante Alighieri (Vita Nuova, 1971), pe Alfred Jarry şi pe mulţi alţii. A scris proză, dramaturgie, eseuri, articole de presă, a condus reviste de cultură şi chiar un teatru, iar la un altul a fost secretar literar, a fost grafician, dar marea sa dragoste a fost poezia, publicând de-a lungul carierei sale şapte volume. Un soi de om al Renaşterii rătăcit întâmplător într-un ţinut în care fac pe cărturarii nişte activişti neobolşevici, arivişti văduvi de talent, un personaj delicat şi pitoresc, genial tălmăcitor al marilor poeţi ai lumii, printre cei mai mari pe care i-am avut, acesta a fost, în atât de puţine cuvinte, marele Romulus Vulpescu.
În fiecare zi
de Romulus Vulpescu
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.
Ne amăgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;
Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgura sărutările uzate;
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă;
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.
