Pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai convins de corectitudinea deciziei de a-mi fi dat demisia în urmă cu cinci luni din învăţământ. Am avut şansa să predau atât în învăţământul liceal cât şi în cel universitar. Pot spune că am cunoscut deopotrivă gloria şi ingratitudinea pe care ţi le oferă această profesie şi astfel de roluri.
An de an, în sistemul de învăţământ situaţia s-a degradat în toate privinţele: satisfacţie profesională, corectitudine în distribuirea notelor şi a alegerii criteriilor de recunoaştere profesională, siguranţă, respect etc. Mi-am dat seama că devenisem parte a unui sistem debranşat de la realitatea socială, aşa imperfectă cum era ea. Paseismul, risipirea in activităţi nespecifice, scăderea constantă a minimelor limite de competenţă, educaţie şi moralitate deveniseră din ce în ce mai „normale”. Era mai normal ca la anumite clase să dormi împreună cu elevii decât să-i provoci să gândească. Era normal să nu ţii cont de absenţele din catalog şi ca elevii care nu veniseră într-un semestru decât o dată sau de două ori să fie promovaţi necondiţionat, iar unora dintre aceştia, în funcţie de statutul social al părinţilor, să le dai chiar nota maximă. Cine nu făcea aceste lucruri risca să intre în conflict cu stăpânii temporari ai câte unei şcoli, a căror competenţă managerială esenţială consta tocmai în capacitatea de „a aplana” astfel de „incidente”. Pe de altă parte, mult din răul care sălăşuieşte actualmente în şcolile româneşti provine din complicitatea unora dintre profesori la practica neonestă a meditaţilor private impuse. Pur şi simplu nu doresc să-şi facă treaba la clasă, aşteptând să fie solicitaţi în particular pentru transmiterea unor cunoştinţe, de foarte multe ori elementare, dacă nu dubioase. Un al treilea aspect ar fi cel legat de anacronismul programelor şi de stupiditatea manualelor pe care trebuie să le urmeze atât profesorii cât şi elevii. Cerinţele pentru clasele mici sunt excesiv de mari în timp ce cerinţele pentru clasele mari sunt de o banalitate suspectă. De exemplu, acum câţiva ani am fost rugat de sora mea să rezolv o problemă de aritmetică a nepoţelului de pe clasa a doua. Din fericire, după ceva timp de gândire, am reuşit şi am promis că o să ofer acelaşi exerciţiu unui elev de clasa a douăsprezecea. În schimb, aş putea spune că mulţi elevi din clasa terminală ajung să nu mai ştie lucruri de nivelul claselor elementare. Pot să spun cu cea mai mare responsabilitate că de-a lungul a douăsprezece ani de studiu un copil care intră normal în şcoală are toate şansele să iasă mai puţin normal decât dacă nu ar fi urmat şcoala.
Rezultatele „surprinzătoare” de la bacalaureatul din acest an nu sunt deloc surprinzătoare pentru cei care ştiu (din interior) ce se întâmplă în şcolile din România. Aş spune chiar că în realitate lucrurile sunt mult mai grave. Evident, şi anul acesta s-a copiat, dar că de aceste servicii nu s-a mai beneficiat în „mod democratic”. Aşa că să nu ne mire dacă vom auzi contestări despre elevi care nu meritau să ia acest examen, dar care, pe deasupra, au primit note foarte, foarte mari!
Felicitări actualului ministru Daniel Funeriu pentru puterea de a fi încercat să ofere o evaluare cât de cât corectă la un examen naţional într-o societate şi într-un sistem în care incorectitudinea, nemunca şi frauda par să fi devenit normalitate! Testul de foc va fi însă perseverenţa în această atitudine, iar următorul examen de rezistenţă al ministrului va fi, în curând, la bacalaureatul din toamnă. Ocazie deosebită pentru unii de a se compromite sau pentru alţii de face bani frumoşi. Sperăm că actuala decizie a ministrului să nu decadă într-o simplă tactică de speriere a „iepurilor” ca aceştia să mişte mai bine şi mai consistent din urechi la următorul examen.
Oricum, pe „managerii” din sistem, de la directorii de şcoli la inspectorii generali, îi aşteaptă o vară fierbinte, dar cu o probabilă miză grasă. În răstimpul până la apropiatul Bac. trebuie să gândească „creativ”, să aleagă oamenii cei mai fideli, mai „potriviţi” şi mai „descurcăreţi” în astfel de „situaţii de criză”. Tristeţea unora poate fi uşor convertită într-o mare şi fericită căpătuire a altora.
De această situaţie nu este responsabil ministrul actual al învăţământului, aşa cum o serie de populişti neisprăviţi declară pe la televiziuni. Responsabilitatea este a întregii societăţi româneşti, de la clasa politică, în primul rând, la profesorii neoneşti sau incompetenţi şi până la părinţii iresponsabili care acceptă ca odraslele lor să fure, despre asta este vorba în esenţă, fructele şi meritele învăţăturii oneste de la acei copii care reprezintă capitalul real al unei Românii de mâine mai bune.
