Să vorbeşti despre Biblie şi politicieni, în contextul imaginarului românesc recent pare un oximoron. Când spui Biblie, te duci cu gândul imediat la sfinţenie şi adevăr, când spui politician, dimpotrivă, românul se poate gândi la ipocrizie, promisiuni neonorate şi trădare. Oricum ar fi, asocierea Bibliei cu politica, făcută de unul din tinerii lideri ai politicii româneşti de azi, pare „inspirată”. Folosesc termenul între ghilimele, pentru că „gura păcătosului adevăr grăieşte”. În esenţă, nici nu mai contează care este numele acestui politician, preocupat cu disperare de a ieşi din anonimat, fie făcând pe procurorul naţiunii, fie invocând cuvinte sacre în studiouri de televiziune absolut nesacre. Cert este că, după cum ne arată marile tradiţii spirituale, adevărul sacru poate fi anunţat adesea de inimi impure şi guri spurcate.
Poate Biblia să stea alături de politică? Asta este întrebarea. Înainte de a fi o întrebare străveche este o întrebare de actualitate a societăţii româneşti bântuită încă de stafiile trecutului recent bazat pe profanarea sacrului, pe ridicarea delaţiunii, a minciunii şi a duplicităţii, a facerii de rău semenului tău drept principii de selecţie socială. Cu alte cuvinte, cine vrea să fie politician astăzi, mai degrabă trebuie să îndeplinească aceste criterii decât pe cele biblice. În felul acesta, ca într-un blestem aruncat asupra României, lucrurile par a fi tranşate pe veci.
Şi totuşi… Poate că lucrurile nu stau aşa, chiar dacă până la un anumit punct adminstraţia lucrurilor pâmânteşti este distinctă de cea a lucrurilor nepământeşti și cetatea pământească este distinctă de cea cerească. Cu toate acestea, după cum ne arată istoria, lucrurile au stat, e adevărat, pentru perioade relative şi altfel. În unele cazuri, politica a fost îmblânzită de religie, atunci când religia nu a devenit politică. O mare parte din valorile şi teoriile medievale sau moderne europene despre stat provin din patrimoniul învăţăturilor biblice. Este de ajuns să faci o călătorie prin istoria şi filosofia teoriilor politice de la Cetatea lui Dumnezeu a Sfântului Augustin la Leviathan-ul lui Thomas Hobbes ca să îţi dai seama de cât imaginar biblic stă la baza acestor teorii politice aparent exclusiv profane. Dacă astăzi vorbim despre drepturile omului şi libertăţile individuale, aceasta se datorează luptei pentru libertatea de conştiinţă, libertatea spiritului critic, iniţiată de Reforma creştină din secolul al XV-lea. Şi exemplele pot continua.
În ceea ce priveşte momente mai apropiate de noi, nu ar fi rău dacă ne-am aduce aminte de contribuţia Bisericii Greco-Catolice la edificarea conştiinţei naţionale şi la Unirea din 1918 sau la contribuţia Papei Ioan Paul al Doilea la căderea comunismului în Polonia.
Politicienii noştri actuali au însă o mare problemă cu Biblia, nu pentru că ar dori, ci pentru că au fost crescuţi dincolo de ea iar, din nefericire, urmaşii lor nu sunt prea departe de această „moştenire”.
Vâltoarea evenimentelor din 1989 aduna în îngrămădeala de la Televiziunea Română de atunci o mulţime heteroclită, de la diversionişti securişti, la revoluţionari de mahala până la poeţi, idealişti şi, poate, persoane exaltate în numele Domnului. Îmi aduc aminte de poetul Ioan Alexandru şi de crucea pe care o purta în mâinile sale parcă ameninţând într-un gest sacerdotal lumea de draci care murea şi lumea de draci care avea să atace mai abitir societatea românească de după 1989. Prin ochii minţii omului de atunci, recunosc!, l-am privit pe poet ca pe un personaj anacronic şi caraghios. Aşa cum am privit-o şi pe Doina Cornea, personaje care atunci păreau „anacronice” în decorul unui ev fără Dumnezeu şi fără valori de acest tip. Evident că timpul, mie şi, poate, şi altora avea să ne arate că ne-am înşelat.
Ulterior, aveam să-l mai aud o singură dată pe Ioan Alexandru într-o conferinţă ţinută la facultatea noastră. Ne-a vorbit de Noica, despre fuga sa din Cehoslovacia în Germanaia Federală în timpul evenimentelor din 1968, despre studenţia sa la Martin Heidegger, despre prietenia cu Gabriel Marcel, despre Biblie şi despre vizita primei delegaţii de oameni politici români de după 1989 la Washington. Pilduitoare, peste ani, rămâne modalitatea prin care senatorii americani i-au testat pe omologii lor din noua Românie, declaraţi probabil totalmente revoluţionari, anticomuniști și fideli ai culturii occidentale: le-au pus întrebări din Biblie şi apoi i-au invitat la gurpul de rugăciune din Senat.
Vrem sau nu, aşadar, se poate vorbi evident ironic de o „biblie” a politicienilor şi absolut neironic despre atât de necesara azi Biblie a politicienilor români. Dacă nu ca o obiect de adoraţie şi de inspiraţie, atunci cel puţin uneori (deci nu mereu) ca reper pentru activităţile din cetatea pământească.
