Anul 2012, an al alegerilor locale şi parlamentare din România, coincide cu anunţarea sfârşitului lumii după calendarul mayaş. Încă o dată, prin accident mai degrabă decât prin merit, ne situăm la răscrucea istoriei. Dacă anunţarea sfârşitului lumii are o conotaţie tragică, eshatologică şi metafizică, alegerile din România au o conotaţie tragi-comică. Asta în măsura în care taberele politice poziţionate belicos unele faţă de altele, cel puţin la nivel declarativ, par să fie identificate cu un soi de actori de telenovelă.
Recentul Consiliu Naţional al PSD-ului este o bună măsură pentru ceea ce se întâmplă într-una din aceste tabere majore, recte opoziţia, anunţată cu surle şi trâmbiţe. Din păcate – spun din păcate pentru că mi-aş fi dorit o opoziţie eficientă, dacă nu puternică – totul s-a derulat ca un spectacol de bâlci. Ceea ce s-a putut vedea a fost o simplă râcâială între găştile dintr-un partid în mod cinic intitulat social-democrat, care însă este populat cu o faună mai diversă decât are la ora actuală Delta Dunării, foşti activişti comunişti, primari exhibiţionişti, semidocţi şi agramaţi cu funcţii oficiale, chimiste universitare firoscoase, tineri încrezuţi şi umflaţi cu pompa impertinenţei, precum un Bănicioiu etc. Lăsând la o parte stângăciile lui Victor Ponta, provenite din „necoacerea” sa, trebuie să recunosc că el cel puţin a început să-şi dea seama că partidul cu pricina trebuie să se primenească puţin, să renunţe la comicii şi personajele anti-imagine din dulapul de partid. Este vorba în primul rând de un personaj precum Marian Vanghelie, campion la rating pe linia cocalarilor. M-am întrebat de multe ori cât depozit de inteligenţă sau de cinism trebuie să existe în acest partid ca să valideze prestaţia publică iresponsabilă a unor indivizi precum Marian Vanghelie, Radu Mazăre sau chiar Ion Iliescu după o anumită vârstă şi într-un alt context. Cum era de aşteptat, Ponta, în al doisprezecelea ceas al luminării sale, a fost contracarat de tovarăşii săi mai vechi, arătându-i de fapt că el nu a fost şi nu este decât o mică piesă de decor în reclama unui partid care promite de zeci de ani că se va reforma, dar nici nu doreşte şi nici nu poate face vreodată vreo reformă în acest sens. Reforma se face cu reformatori, iar un reformator, de obicei, este tânăr nu bătrân, este sincer, nu viclean, este cât de cât instruit, nu agramat. Ori, dacă ne uităm în curtea acestui partid, vom regăsi tot ceea ce poate fi mai reacţionar pentru orice societate, tipi vicleni care şi-au tras-o la ghioale între ei în mod constant, tineri politicieni lăsaţi să se afirme fie pentru că erau descendenţi vreunui clan, fie pentru că erau destul de prostuţi ca să nu fie periculoşi. Din păcate cam asta este zestrea actuală de cadre a PSD-ului.
Evident, opoziţia nu este reprezentată doar de PSD, ci şi de alte partide, conjunctural prinse într-o reţea de interese fără perspectivă. Este păcat de PNL, partid de mai tineri motociclişti, oratori şi capitalişti decât activiştii pesedişti, că s-a expus unei asocieri dubioase cu grupuri de interese compromise din istoria recentă a Românei, precum PSD-ul şi partidul privat al lui Dan Voiculescu. Cred însă, şi viitorul recent ne va demonstra, că este doar o rătăcire temporară a liberalilor, care vor face parte din următoarea guvernare, dar nu alături de PSD.
Cine are ochi, să vadă, şi cine are minte, să înţeleagă. Ce? Un simplu lucru, acela că PSD-ul nu va mai reveni la putere în următorul deceniu. Hai să spunem că există mai mulţi factori pentru susţinerea acestei ipoteze. Primul ar fi un fel de interdicţie internaţională, al doilea, o incapacitate organică, lipsa de resurse umane interne, de care sunt responsabili chiar capii partidului.
Nu o să mă refer decât la factorul internaţional şi sper să fiu destul de coerent. În primul rând este vorba de lipsa de credibilitate social-democrată a PSD-ului în cadrul familiei Internaţionalei Socialiste, care ştie destul de bine că nu are de a face cu social-democrat autentici, ci cu o plutocraţie sfidătoare la adresa principiilor social-democraţiei veritabile. În al doilea rând, este vorba de noua poziţie geostrategică a României, care, odată cu amplasarea scutului antirachetă american, este mult mai relevantă pentru SUA, interesate ca în România guvernarea să fie asigurată de către regimuri bine definite, care să nu fie determinate de personaje îndoielnice şi de interesele multipolare ale acestora. Or, ceea ce reprezintă PSD-ul la ora actuală este exact opusul unor astfel de aşteptări.
România are nevoie de un partid social-democrat autentic, dar la ora actuală aşa ceva nu există decât la nivel declarativ. Ceea ce ar putea să reformeze PSD-ul, în mod real vorbind, nu este decât o apocalipsă. Cine ştie însă ce se poate întâmpla în 2012?
