Unul dintre primele lucruri pe care fiinţa umană, care se consideră raţională, ar trebui să le transmită puilor săi este că nimic nu durează veşnic, că într-o zi ceva ce a fost nu va mai fi. Există o înţelepciune paradoxală care decurge din acest adevăr, aceea de a preţui fiinţele sau lucrurile tocmai în relativitatea lor. Preţuieşte ceva cât încă mai este şi ai grijă să nu piară înainte de vreme, dar totodată nu uita că el are un timp al său şi nu te ataşa absolut de el. „Toate curg!”, „Nu va ataşaţi de iluzii!”, „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta!” ne-au spus pe rând Heraclit din Efes, Buda şi Iisus.
Şi totuşi…, unele lucruri dispar mai devreme şi mai nefiresc decât ar trebui. Într-o dimineaţă am constatat că a dispărut buticul din staţia de autobuz la care obişnuiam să beau o cafea în drum spre serviciu. În altă zi a dispărut taraba cu pungi de plastic din piaţă, care multora le era de folos. Ei şi? Da, dar nu a mai apărut nimic în locul lor. Într-o altă zi, un profesor şi-a părăsit elevii. Imediat a fost adus altul în locul său, dar… nu era identic cu celălalt.
Vineri, 25 martie 2011, OMV Petrom a anunţat printr-un comunicat de presă închiderea definitivă a Arpechim Piteşti. Bineînţeles, nu este o fatalitate. Este trist însă, deoarece în vremelnicia sa acest combinat petrochimic a atins destinele unor oameni şi ale unui oraş. Poate mai mult decât toate marile fabrici din Piteşti ridicate în vremea comunismului, Arpechimul sau Petrochimia a exprimat cât se poate de bine esenţa vieţii umane, aceea de a fi un amestec de bine şi de rău, de virtute şi de viciu. Combinatul Petrochimic Piteşti, construit prin anii ’70, a atras deopotrivă din toată ţara oameni simpli din sate şi tineri specialişti. Făpturi umane din zone diferite ale României, Transilvania, Moldova, Oltenia s-au înfiinţat aici, au venit să lucreze, s-au cunoscut, au întemeiat familii şi au rămas aici.
Da, mai mult decât oricare din fabricile Piteştiului la un loc, Arpechimul a avut eroi şi tâlhari mai mari. Cine poate să fi uitat teribila explozie care a avut loc la Petrochimie în anii ’80 când unii au murit, alţii au rămas cu invalidităţi pe viaţă precum pierderea definitivă a vederii, alţii au fost scoşi ţapi ispăşitori, li s-au înscenat procese comuniste şi au făcut ani grei de puşcărie. În fişa nescrisă a postului angajaţilor de la Arpechim a fost trecută constant ameninţarea cu explozia. Aurul negru de la Arpechim a atras însă şi bandiţi, tâlharii cei mai inteligenţi şi mai venali, de la simpli găinari, la poliţişti, foşti securişti şi nomenclaturişti. S-a furat benzină în toate felurile: direct din ţeavă, cu sticla pitită în sacoşă, cu cisterna, cu trenul, hoţii fiind pe mână cu paznicii, ţinuţi de şase de jandarmi sau escortaţi de maşina poliţiei.
Curând vom vorbi deja la trecut. Vom spune „a fost!”. Da, peste nu mult timp, venind dinspre Bucureşti pe autostradă, nu vom mai vedea făcliile uriaşe din noapte care ne anunţau de la zeci de kilometri că ne apropiem de Piteşti. Anul viitor, pe ultima filă a catalogului unde sunt consemnate datele părinţilor elevilor, nu va mai fi scris „angajat la Arpechim”. Până la urmă problema nu este aceea ca dispar fabrici, specialişti, oameni, ci aceea că în locul acestor dispariţii nu se pune nimic, rămâne pustiu şi dezolare.
Cazul Arpechimului este cazul istoriei economice şi sociale a României de dinainte şi după 1989, al comunismului şial capitalismului, al construcţiei şi al deconstrucţiei unei ţări.
