Era joi, cred. Clasa era la etajul doi, profil chimie-biologie. Cu o săptămână înainte le dădusem o lucrare de control anunţată în prealabil, iar ei, pentru a mă îmbuna, îmi dăruiseră o punguţă cu ceva în ea. Era o felicitare şi o cutie de bomboane. La sfârşit, i-am servit cu bomboane, am păstrat felicitarea şi am coborât în lumea mirifică a canţelariilor. În fine…
În această joi, însă, trebuia să le predau lecţia „Omul este o fiinţă culturală”, pornind de la un text al lui Lucian Blaga. Intrat în clasă mi-am dat seama de ridicolul la care mă expuneam încercând să le vorbesc despre lucruri „anacronice”. Cu cât aş fi declamat mai mult, cu atât aş fi fost mai demn de compătimit! Nu de alta, dar e bine ca înainte să deschizi gura în faţa unui public să vezi cu cine ai de a face şi chiar dacă ai de gând să le spui ceva nobil e bine să te gândeşti cum îl spui.
Aşa că mi-am schimbat planul şi în loc să le ţin un discurs, le-am dat un mic test de cinci minute. I-am rugat să-şi imagineze că sunt o familie de două persoane şi că cineva le dăruieşte pur şi simplu o casă. Casa dăruită are cinci încăperi. Erau două cerinţe ale testului: a. să spună ce întrebuinţare dau încăperilor; b. să descrie sumar cum le-ar plăcea să amenajeze acele încăperi.
Mi-am imaginat că plăsmuind acest cadru aveam să le transmit printr-o pildă ce este cultura. O familie de două persoane va ocupa această „casă” în funcţie de nevoile pe care le are. Mai întâi vor fi cele utilitare şi primare, adică o bucătărie, o baie, un dormitor şi o sufragerie. E firesc să fie aşa. După ocuparea acestor patru camere, rămâne o a cincea încăpere, ca surplus. M-am gândit că cei care resimţeau şi alte nevoi decât cele utilitare, vor face un pas dincolo de acestea şi o vor amenaja pentru nevoi de tip cultural. După epuizarea testului, ar fi trebuit să le spun că tocmai aceasta este cultura: a cincea cameră a cărei nevoie o resimţim sau nu după ce ne-am satisfăcut nevoile din primele patru camere.
Răspunsurile au fost diverse şi într-un fel revelatoare pentru ce trebuie sa aştepte sau să nu aştepte un profesor (şi nu numai un profesor). Ele reflectau persoane fără nici o astfel de nevoie, dar şi persoane absolut încântătoare. O fată interiorizată şi uscăţivă dorea o cameră „cu oale de bucătărie”, un băiat temerar dorea o baie placată cu oglinzi peste tot şi cu jacuzzi. O altă fată, însă, nu dorea mai mult decât o bucătărie cu o masă mare din lemn la care să stea de vorbă cu mama…
Mi-am dat seama ulterior că testul pus în mişcare era puternic proiectiv. Două nevoi realmente instinctive se regăsesc în fiecare dintre noi: nevoia primitivă de adăpost şi cea de fugă. Atunci când le scoatem din lumea brută a naturii (umane) şi le ridicăm în cea a culturii ele devin locuire şi aventură creativă. Poate că tocmai asta şi nimic mai mult este cultura!
