George Ungureanu
Un altfel de partid politic
La 6 februarie 1990, la Tribunalul Municipiului Bucureşti era înscrisă o nouă formaţiune politică, anume Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.). În prima lună a anului 1990, fuseseră înfiinţate, reînfiinţate sau re-legalizate mai bine de 30 de formaţiuni politice, deci apariţia unei noi asemenea grupări legale nu era un fapt neobişnuit în contextul efervescenţei politice post-decembriste. F.S.N. nu era însă un partid precum celelalte. În anul 1989, la „Europa Liberă” şi în alte medii, această denumire în trei cuvinte mai fusese folosită în legătură cu un misterios grup de opoziţie la adresa lui Ceauşescu. Întâmplător sau nu, imediat după 22 decembrie 1989, principala structură politică de putere din România a adoptat denumirea de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în componenţa căruia intrau atât foşti activişti comunişti de rang secundar sau terţiar, ori marginalizaţi, inclusiv foşti stalinişti, cât şi disidenţi de orientare pro-occidentală. La 23 ianuarie 1990, C.F.S.N. a luat, cu majoritate de voturi, decizia de transformare în partid politic, sau, eufemistic spus, de a lua parte la alegerile anunţate pentru luna aprilie, deşi, la constituire, îşi asumase rolul de a gestiona provizoriu afacerile ţării. Au urmat protestele hotărâte ale Opoziţiei cristalizate în jurul partidelor „istorice” (P.N.L., P.N.Ţ.C.D. şi P.S.D.R.), câteva demisii notabile din F.S.N., manifestaţiile şi contra-manifestaţiile din 28 şi 29 ianuarie 1990 şi, finalmente, compromisul, prin care F.S.N.-ul, transformat de facto în partid politic, a acceptat constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, în cadrul căruia îi reveneau majoritatea mandatelor, ca organ provizoriu al puterii de stat, până la scrutinul fixat pentru 20 mai 1990.
Ceaţa deasă a post-ceauşismului
După transformarea F.S.N. în partid politic, s-a manifestat cu vigoare clivajul comunism-anticomunism, care păruse a fi fost depăşit, pe de o parte, prin marginalizarea „naturală” a comuniştilor „răi” şi, pe de altă parte, prin înscrierea „celorlalţi” în partidele politice nou înfiinţate sau reînfiinţate (însuşi Ion Iliescu fusese „curtat” de P.N.Ţ.C.D., înainte de 23 ianuarie 1990). Mulţi români confundau sistemul ceauşist, chiar comunist, în ansamblul său, cu persoana fostului dictator, a cărui execuţie o considerau, în mod eronat, o dovadă clară a desprinderii de comunism, ei nepunându-şi problema unor ample reforme structurale sau chiar temându-se de acestea şi preferând nişte modele hibride care pârâiau din toate încheieturile la ele acasă: perestroika gorbaciovistă, post-titoismul iugoslav etc. Abolirea celor mai detestate restricţii ceauşiste şi o serie de măsuri populiste (reducerea săptămânii de lucru, coborârea vârstei de pensionare), reprezentau, atunci, pentru majoritatea românilor, reforme esenţiale, în timp ce varianta privatizării era privită cu scepticism sau ostilitate. F.S.N.-ul a încurajat, în 1990, iluzia românilor în viabilitatea unei „a treia căi” şi a profitat la maximum de ea, fiindcă oamenii cred uşor ceea ce le convine să creadă. Ion Iliescu a ştiut să rămână un personaj foarte popular, dar ţara avea nevoie de un lider carismatic, pe care, la momentul acela, nu l-a putut da nici Opoziţia, al cărei discurs net anticomunist, dar axat pe idealizarea perioadei interbelice, adesea elitist şi uneori uşor anti-democratic, nu a putut convinge decât un număr mic de români.
Leagănul liberalismului şi ţărănismului-fief al F.S.N.
După 1989, viaţa politică argeşeană a fost dominată net de forţele de stânga, în pofida substanţialei importanţe din punct de vedere istorico-sentimental şi chiar genetic pe care spaţiul argeşean o avea pentru dreapta politică românească, în accepţiunea post-decembristă a sintagmei, şi pentru unii lideri ai acesteia: Radu Câmpeanu, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu. Astfel, la alegerile din 20 mai 1990, victoria lui Ion Iliescu şi a F.S.N. a fost mai zdrobitoare decât la nivel mediu naţional, preşedintele F.S.N. obţinând 92, 55% din voturile argeşenilor prezenţi la urne, faţă de „numai” 85% la nivel naţional, iar la scrutinul parlamentar, desfăşurat concomitent, scorul F.S.N. fost de peste 75%, comparativ cu 65-67%, la nivelul întregii ţări.
CITEŞTE ŞI: Trecutul continuu şi prezentul simplu. Umbrele Ceauşeştilor în Argeş
Spargerea F.S.N.-ului iniţial şi Argeşul
În martie 1992, conflictul dintre grupările fidele lui Ion Iliescu şi, respectiv, Petre Roman, a condus la scindarea marelui F.S.N., a cărui popularitate scădea vertiginos, în două formaţiuni distincte. Numele de F.S.N. a fost păstrat de gruparea lui Roman, în timp ce facţiunea pro-Iliescu, după unele oscilaţii, a adoptat denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naţionale (F.D.S.N.). În anul următor, în urma absorbirii unor partide mai mici, F.S.N. s-a transformat în Partidul Democrat (P.D.), iar F.D.S.N., în Partidul Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.). Filiala argeşeană a F.S.N. s-a scindat şi ea, preşedintele Ion Cîrstoiu rămânând fidel lui Petre Roman, iar alţi lideri locali, sub conducerea lui Vasile Niţu, punând bazele filialei judeţene a F.D.S.N., la care a aderat şi deputatul de Argeş al Mişcării Ecologiste din România, Constantin Topliceanu.
Supremaţia F.S.N.-Iliescu în judeţ…
De la fondarea sa, în 1992, şi până în prezent, F.S.N.-Iliescu, sub feluritele sale denumiri (F.D.S.N., P.D.S.R., P.S.D.), a fost liderul de necontestat al vieţii politice argeşene. Partidul respectiv a deţinut întotdeauna majoritatea relativă sau absolută în Consiliul Judeţean, implicit conducerea acestui for (un mini-parlament judeţean), prin preşedinte şi cel puţin una dintre cele două funcţii de vicepreşedinte. De asemenea, cu o singură excepţie, candidatul acestei formaţiuni la preşedinţia României s-a aflat pe primul loc în sufragiile argeşenilor, chiar şi atunci când la nivel naţional s-a înregistrat altă situaţie (în 1996).
… şi sfidarea din partea celuilalt F.S.N.
La nivelul Argeşului, cel mai puternic partid rival pentru formaţiunea fondată de Ion Iliescu a fost tocmai F.S.N-Roman, actualul P.D.-L. (Convenţia Democratică era o alianţă de partide, dispărută în 2000, iar relaţiile P.S.D.-P.R.M., în judeţ, inclusiv atunci când partidul lui Vadim Tudor era pe cai mari, a fost, mai degrabă, una de colaborare). În anii 1992-2000, P.D. a deţinut primăria Piteşti, prin Tudor Pendiuc, trecut în noiembrie 2000 în rândurile viitorului P.S.D., precum şi un număr important de alte primării argeşene (Mioveni, 1992-1996, Costeşti, 1996-2000 etc.). De asemenea, în decembrie 2004, Traian Băsescu l-a învins la limită pe Adrian Năstase şi în Argeş, nu doar la nivel naţional, ceea ce Emil Constantinescu nu reuşise în anul 1996, în turul al doilea al scrutinului prezidenţial.
CITEŞTE ŞI: Trecutul continuu şi prezentul simplu. I.L.Caragiale – mărăcinele negru din Balcani
