Ce se mai aude de societatea civilă românească ? Puţine, foarte puţine veşti. Octavian Paler a murit. Ana Blandiana s-a retras pe la Sighet. Nicolae Manolescu s-a făcut ambasador şi a devenit editorialist pe teme de sport. Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au devenit în cele din urmă apropiaţi ai puterii politice (actuale), deci nu mai au cum să fie ,,împotrivă”. Marian Munteanu s-a împrietenit cu Virgil Măgureanu. Mircea Dinescu şi-a făcut fermă cu port. Din când în când, Doina Cornea, în pofida izolării şi bătrâneţii sale mai trimite câte o scrisoare deschisă parcă special făcută să enerveze pe vreunul din dizidenţii de ieri.
Nebăgată în seamă sau poate plictisită de sarcina de a protesta, inclusă în fişa postului, rămăşiţa societăţii civile de după 1989 s-a retras la gura sobei. O parte e tristă, reflexivă sau deja în lumea cealaltă, o alta în lumea de aici, împăcată cu tihna, onorurile şi roadele aduse de imaginea de dizident, construită cu atâta trudă, pe vremea când… se lupta cu Iliescu!!! Eh, s-ar putea să fie adevărat că nu poţi fi dizident de mai multe ori într-o singură viaţă! Mă gândesc însă că vocaţiile, dacă sunt veritabile, nu ies la pensie. Ce să mai spunem despre Conştiinţe?
Problema este alta. După câte spun ,,analiştii politici occidentali”, nici o societate democratică nu poate funcţiona fără acest alter ego al său, societatea civilă, adică daimon-ul său cel bun atunci când conducătorii tind să o ia razna. Aşa că, atunci când nu mai dă semne de viaţă, entitatea cu pricina trebuie inventată din ce ai la dispoziţie: pui un vechi jurnalist de scandal vopsit în istoric (Ion Cristoiu) sau personaje jurnalistice de toate soiurile şi sosurile de la Radu Tudor, Victor Ciutacu până la ,,doctul” Robert Turcescu pe care îi laşi să dea din clanţă. Şi ca ingredientele să capete o oarecare paloare de consistenţă, mai adaugi câţiva sindicalişti din cei mai ridicoli, precum cei de la învăţământ (un Anton Hader sau un Marius Nistor). Şi gata! Avem societate civilă fast food.
Dacă nu merge nici aşa, avem varianta cu ONG-urile. Există avantaje şi dezavantaje. Avantajul este că par organisme tehnocratice şi inspiră încredere. Dezavantajele sunt mai multe: promit multe acţiuni, dar realizează doar simpozioane, sunt impersonale, conduse de fiinţe carieristice, necarismatice, vorbitoare de limbaj de lemn. Viaţa şi cauza lor sunt fondurile (europene sau non-europene). E de ajuns să tai fondurile că dispare şi acest tip de ,,societate civilă”.
Îmi aduc aminte şi de o variantă pop, mi-a vorbit elogios despre ea acum un an la o bere un tânăr om de afaceri convertit la politică. ,,Mişcarea de rezistenţă” este numele acestei teribile mişcări de subzistenţă civică şi morală, generată undeva pe internet şi înfiată imediat ca din întâmplare de una din televiziunile lui Dan Voiculescu. Din păcate n-a fost să fie! Se anunţa ca o mare promisiune…
Şi atunci? Cum rămâne cu societatea civilă? Una peste alta, tocmai asta ne mai lipsea acuma, să rămânem şi fără societate civilă! Parcă îl aud pe Mitică, personajul din Caragiale, că îmi spune hâtru: ,, Ştii cum e cu asta, cu societatea civilă? Este sau nu este. Treburi din astea nu se inventează!”. Disperat, am insistat totuşi pe lângă Mitică şi i-am spus: ,,Hai mă Nea Mitică, ce naiba, ne laşi aşa cu societatea civilă!”. În loc de răspuns însă, mi-a făcut şmechereşte cu ochiul şi… a plecat mai departe. Sigur ştia ceva!
