Iată că a trecut şi congresul PDL. După un suspans mai degrabă teatral, lucrurile au ieşit relativ (!) previzibil. Cel mai previzibil rezultat nefiind altul decât realegerea lui Emil Boc ca preşedinte al partidului. În mod real, bătălia s-a dat între două personaje: Traian Băsescu, „monarhul ascuns” al partidului, şi vechea nobilime de partid, condusă de Vasile Blaga. „Victoria” lui Emil Boc, deşi previzibilă, a fost determinată de forţă şi mai puţin de mijloace precum „dezbaterea” de idei, de programe, de idealuri. A fost vorba de forţa controlului administrativ, de forţa banilor, de frica reală a membrului de partid din România de cel cu rang şi funcţie mai mare decât el, adică de şeful său. Ce poate fi mai glorios şi mai înfiorător pentru un bărbat pedelist decât prezenţa reală şi imediată a lui Traian Băsescu ţinând un discurs şi izbucnind într-un hohot de plâns! A fost o luptă interesantă, privită din exterior. O luptă între „leii” şi „vulpile” partidului.
Conceptele – „lei” şi „vulpi”- au fost propuse de Vilfredo Pareto, o personalitate europeană în economie şi ştiinţele politice. Conform teoriei „circulaţiei elitelor” a lui Pareto, într-o societate masele sunt conduse de către o elită, care, la rândul ei, cuprinde mai multe facţiuni. Schimbarea politică sau „circulaţia elitelor” se produce ciclic, prin lupta dintre „lei” şi „vulpi”. „Vulpile” sunt caracterizate de priceperea în a realiza consens prin manevre politice, fiind însă incapabile să folosească la nevoie violenţa. „Leilor” le este specifică folosirea în mod organizat şi strategic a constrângerii. „Leii”, mai spune, Pareto, devin în cele din urmă excesiv de conservatori, obtuzi şi distanţi faţă de populaţie, fapt care-i determină să aibă nevoie de ajutor din partea celor cu atribute de „vulpi”, care, treptat, infiltrează elita şi o transformă.
După modul în care au acţionat până la capăt, „leii” au fost nemiloşi cu „vulpile”, fapt care a reieşit din împărţirea celor cincisprezece posturi de vicepreşedinte. Conform proporţiei voturilor revenite fiecăruia din cei trei candidaţi la preşedinţie, susţinătorilor lui Vasile Blaga ar fi trebuit să le revină cinci posturi de vicepreşedinte, dar nu li s-au dat decât trei.
Cu toate acestea, urmând cele susţinute de observaţiile lui Pareto, „leii” vor avea nevoie în continuare de „vulpi”. Mai cu seamă că în vâltoarea şi emoţia competiţiei, între vicepreşedinţii aleşi s-au strecurat, din greşeală sau nu, persoane cu reale abilităţi de „vulpe”, adică apte să depăşească umila condiţie de executant de partid. Cei cincisprezece sunt: George Scripcaru, Elena Udrea, Traian Igaş, Gheorghe Ştefan, Anca Boagiu, Dorin Florea, Sever Voinescu, Mihai Stănişoară, Monica Macovei, Florin Popescu, Victor Tarhon, Toader Paleologu, Romeo Raicu, Mircea Hava şi Mihaela Popa. Dacă stau şi mă gândesc mai bine, dintre aceştia doar şapte au profilul strict al executantului de partid, în timp ce pentru ceilalţi opt nu aş băga mâna în foc. De altfel, nici nu este greu să vă informaţi despre ei pe Internet.
Mă întreb dacă realmente a fost o întâmplare sau nu, dar parcă totuşi, dincolo de orice previzibilitate, s-a mai întâmplat şi altceva. Oare?
