George Ungureanu
Luptele purtate de armata română pentru cucerirea redutelor Griviţa I şi Griviţa II au reprezentat, în 1877, momente de maximă importanţă ale bătăliei de la Plevna, episod central în Războiul de Independenţă. În amintirea evenimentelor şi a eroilor de la 1877, mai multe străzi sau zone ale Bucureştiului au primit denumiri omagiale, precum Calea Victoriei, Rahovei, Plevnei şi Griviţei. La mai bine de şase decenii de la câştigarea independenţei de stat a României, în februarie 1933, Griviţa bucureşteană, un cartier al muncitorilor feroviari, era teatrul unui alt gen de lupte, anume un violent conflict de muncă, „rezolvat” prin intervenţia în forţă a trupelor de jandarmi. După alţi 15 ani, istoriografia comunistă română, aflată la începuturile ei impetuoase, avea să iniţieze un veritabil proces de mitizare a momentului Griviţa 33, care a durat tot cam 15 ani, după care se vor produce anumite nuanţări ale discursului istoriografic oficial. În cele ce urmează, vom prezenta succint câteva date legate de tragicele evenimente de acum 80 de ani, de contextul în care acestea s-au produs şi, implicit, de reflectarea şi prezentarea lor ulterioară.
Ce s-a întâmplat, de fapt, la Griviţa?
La începutul anului 1933, la atelierele „Griviţa” din Bucureşti, izbucnea un conflict de muncă, în condiţiile crizei economice mondiale şi ale măsurilor de austeritate luate de către guvernanţi şi patronat. În organizarea grevei, declanşate de fapt la 1 februarie 1933, s-au implicat şi unii membri ai Partidului Comunist din România, printre care: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi, Ilie Pintilie, Panait Bogatoiu şi argeşeanul Constantin Doncea, născut în anul 1906 în comuna Cocu. Pe parcursul conflictului de muncă, nucleele comuniste s-au dovedit preocupate mai degrabă de contestarea autorităţii sindicatelor legale, de nuanţa social-democrată, şi de inflamarea stării de spirit, nicidecum de ajungerea la un acord, fie el unul avantajos pentru muncitori. Comuniştii au trecut la înfiinţarea de comitete muncitoreşti, după modelul sovietelor ruseşti din 1917, şi la răspândirea de zvonuri false menite să-i îndârjească pe muncitori. S-a vorbit printre grevişti de noi abuzuri ale patronatului, de „trădarea” din partea liderilor sindicali şi despre o pretinsă stare de spirit revoluţionară în armată şi jandarmerie. Agitaţiile comuniste au furnizat guvernului naţional-ţărănist condus de Alexandru Vaida-Voevod pretextul pentru a recurge la măsuri de forţă, în locul dialogului. La 6 februarie 1933 a fost decretată starea de asediu în întreaga ţară, iar în dimineaţa de 16 februarie s-a tras în plin asupra greviştilor, din rândurile cărora au murit şapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaş, Dumitru Mayer şi Ion Dumitrescu), iar alţi 30 au fost răniţi. În noaptea precedentă, trupele sosite la faţa locului fuseseră atacate cu obiecte contondente, iar gardianul public Ion Chiriţă fusese împuşcat în cap.
P.C.d. R.: 1600 de membri, 90.000 de simpatizanţi
O problemă aflată în directă conexiune cu evenimentele de la Lupeni (1929) şi Griviţa (1933) este cea a influenţei comuniştilor în cadrul vieţii social-politice interne din România interbelică. Fără a ne face ecoul unui discurs repetat până la saturaţie înainte de 1989, vom remarca, totuşi, atitudinea paradoxală a unor istorici şi publicişti care, pe de o parte, afirmă despre comuniştii români că erau un partid insignifiant, de circa 1000-2000 de membri, iar pe de altă parte fac din pericolul subversiunii comuniste un alibi pentru măsurile represive luate de guvernanţii naţional-ţărănişti în anii Marii Crize. În opinia noastră, un indicator important în această privinţă este oferit de rezultatul alegerilor parlamentare din 1931, la apogeul crizei economice, când, camuflaţi sub sigla Blocului Muncitoresc-Ţărănesc, comuniştii au obţinut 2,5% din sufragii (în cifre absolute, vreo 70.000 de voturi) şi cinci mandate, invalidate ulterior. Foarte probabil, dacă alegerile ar fi fost complet libere şi corecte, scorul comuniştilor ar fi fost mai mare, dar, oricum, sub 5%. Armand Călinescu (1893-1939), ministru de interne la momentul 16 februarie 1933, estima la circa 90.000 numărul comuniştilor şi al simpatizanţilor acestora. De ce, într-o ţară marcată de flagrante inechităţi sociale, ca România interbelică, stânga radicală comunistă avea o audienţă, per ansamblu, destul de redusă? Din cauza măsurilor represive luate de guvernele burghezo-moşiereşti, ar putea suna un răspuns aparent convingător. O simplă privire comparativă anihilează acest argument. În circumstanţe cel puţin la fel de nefavorabile, Partidul Comunist Bulgar avea de câteva ori mai mulţi membri, într-o ţară de trei ori mai mică, iar în 1932 câştiga majoritatea în consiliul municipal din Sofia. Cauza profundă a popularităţii reduse a P.C.d.R. o constituia poziţia sa în problema naţională (România Mare era considerată un stat imperialist şi multinaţional) şi însăşi componenţa sa etnică (în anul 1933, dintre cei 1600 de membri, doar un sfert erau etnici români), mai ales la nivelul conducerii.
Legiunea şi muncitorimea
Atitudinea net antinaţională a comuniştilor români interbelici şi ambiguităţile şi echivocul din discursul social-democraţilor au favorizat succesul propagandei legionare printre muncitori. Lozinci de genul „Dreptatea muncitorilor în cadrul dreptăţii neamului” sau „Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine!”(folosită în anii 80 şi de Ceauşescu) i-au atras pe muncitorii români mai mult decât chemările la dezmembrarea statului naţional-unitar. În februarie 1933, Corneliu Zelea Codreanu a condamnat, de la tribuna Adunării Deputaţilor, represiunea de la Griviţa, spunând: „Nouă nu este frică de comunism, ci de faptul că aceşti oameni nu au ce mânca. Muncitorii au nevoie de pâine, nu de gloanţe!”. În anul 1936 a fost înfiinţat Corpul Muncitoresc Legionar (P.N.Ţ.-ul avea să-şi creeze o asemenea structură abia în 1944), iar rezultatele alegerilor din decembrie 1937, probabil cele mai corecte din perioada interbelică, au arătat ascensiunea legionarilor în centrele muncitoreşti, în paralel cu declinul social-democraţilor.
Vasile Roaită
Realitatea…
Vasile Roaită era un tânăr de 19 ani, pe care evenimentele de la Griviţa l-au găsit în postura de ucenic la cazangerie. În dimineaţa fatală de 16 februarie 1933, deşi nu avea legătură cu greva, a fost grav rănit de un glonţ venit prin ricoşeu, iar câteva zile mai târziu a murit pe patul unui spital din Bucureşti.
Mitul…
După ascensiunea comuniştilor la puterea politică absolută, figura lui Vasile Roaită s-a bucurat de o promovare deosebită. S-a spus despre el era membru al Uniunii Tineretului Comunist şi că murise lovit de gloanţe în timp ce trăgea sirena, chemând muncitorii. Fotografia sa era nelipsită din manualele de istorie, iar numele lui a fost dat unor numeroase străzi şi instituţii din ţară, precum şi staţiunii Carmen Sylva, de pe litoral. Adevăratul responsabil de funcţionarea sirenei de la Griviţa, în timpul grevei din 1933, Constantin Negrea, care a trăit până după 1989, era ţinut în anonimat. De altfel, nici el nu-şi dorea, în anii de după 1948, o glorificare plină de riscuri.
… şi contra-miturile
Încă din anii 50, în pofida ambianţei generale terifiante, au circulat bancuri mai mult sau mai puţin decente despre Vasile Roaită şi sirenă, speculându-se polisemia cuvântului. În anul 1962, Vasile Roaită a fost brusc, total şi definitiv evacuat din panteonul comuniştilor români. Fotografiile, textele şi denumirile omagiale au dispărut şi ele, staţiunea Vasile Roaită devenind Eforie-Sud. Ulterior, peste ani, s-au răspândit zvonuri că eroul de la Griviţa ar fi fost, de fapt, un agent al Siguranţei, că nici n-ar fi existat, sau că N. Ceauşescu ar fi ordonat eliminarea lui din istoria oficială, gelos pe gloria sa postumă. Totuşi, în anul 1962, nu Ceauşescu era la timonă, ci Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, dădea o explicaţie simplă şi pertinentă acestei, iminente la ora aceea, eliminări din mitologie: „Vasile Roaită a fost un muncitor oarecare”. O victimă nevinovată, propulsată pe post de erou, spunem noi.
CITEŞTE ŞI: Trecutul continuu și prezentul simplu. I.L.Caragiale – mărăcinele negru din Balcani
