Să le fi venit oare sorocul partidelor politice româneşti de după 1989? Poate că da, doar că decesul lor nu este unul subit, ci unul de lungă durată. Sunt un fel de muribunzi prezenţi în actualitate înainte de toate prin agonia lor. PSD, PNL, PD-PDL, România Mare, ca să le luăm doar pe cele mai relevante ca reprezentativitate reală, sunt în plină criză de crediblitate. Dovada cea mai bună, înainte de orice fel de sondaje, este procentul de participare a populaţiei la vot. Fie că este vorba despre partidele de la putere, fie de partidele din opoziţie, dacă întrebi în mod franc pe cineva care este părerea sa despre ele, nu de puţine ori s-ar putea să ni se răspundă printr-o replică deja comună: „toţi sunt nişte hoţi, domnule!”
Partidele şi brandurile politice nu sunt decât ustensile, iar atunci când nu mai funcţionează optim fie sunt ajustate, fie aruncate pur şi simplu la gunoi şi înlocuite cu altele. În societăţile stabile partidele au durată de viaţă mai îndelungată, în măsura în care brandul de partid este ţinut în viaţă prin infuzia constantă de sânge nou. Niciodată nu o să vedem o scleroză de partid absolută la entităţi politice precum Partidul Republican sau Partidul Democrat din SUA, la Partidul Laburist sa la Partidul Conservator din Marea Britanie. Acolo nimeni nu înţepeneşte într-o funcţie sau îşi plantează neamurile în funcţii la vedere. Totul curge, oamenii şi funcţiile lor trec, partidul şi brandul rămân însă.
În societăţile fragile, în schimb, partidele sunt rulate cu viteză mai mare. Se reflectă astfel mult mai onest starea de spirit a populaţiei şi nevoile sociale reale, pe de o parte, şi se amendează, pe de altă parte, partidele-clică. Sociologul german Robert Michels, în lucrarea sa Partidele politice, denumea această tendinţă de scleroză „legea de fier a oligarhiei”. Ea apare atunci când viaţa de partid, spune Michels, începe să fie determinată de puterea financiară, de transformarea presei în instrument de control, ca în cele din urmă să se ajungă la identificarea partidului cu liderul («Le parti c’est Moi»). Printre reacţiile la astfel de situaţii, Michels menţionează reacţia sindicală şi reacţia de tip anarhist. Ipoteză care avea să se adeverească ulterior (lucrarea sa a apărut în 1915) prin ajungerea la putere în multe ţări din Europa a partidelor de tip fascist.
La ora actuală, în România, mişcarea sindicală şi societatea civilă, atât cât mai există, au intrat în adormire, iar în ceea ce priveşte reacţia de tip anarhist, pe lângă faptul că nu există nici nu este de dorit. Deşi niciodată nu se ştie.
În acest context, pe fondul neîncrederii în partidele de pe scenă, ivirea unor noi mişcări şi partide politice aduce speranţa unei primeniri a clasei politice actuale şi a agendei sale. Ideea este ca ele să fie noi şi să aibă platforme promiţătoare. E adevărat că unele sunt pur demagogice, altele sunt experimente voalate cu scop electoaral, dar poate să fie vorba, de ce nu, şi de proiecte care în timp să se adeverească a fi viabile. Aşa se poate poate explica, de exemplu, apariţia Partidului Poporului al lui Dan Diaconescu sau a platformei Noua Republică. Despre partidul lui Dan Diaconescu nu ar fi prea multe de spus, cuvintele demagogie şi populism îl definesc perfect.
Ce este Noua Republică însă? Părinţii săi conceptuali par a fi câţiva intelectuali mânjiţi cu mai mult sau mai puţină politică de dreapta în variantă pedelistă, ceva creştin democraţie, plus ideea de justiţie. Deocamdată, părintele său formal este Mihai Neamţu, filosof, teolog şi eseist, după datele de prezentare găsite pe internet, în timp ce mentorul său pare a fi sociologul Sebastian Lăzăroiu, fost consilier prezidenţial, fost ministru al muncii. Monica Macovei, fostul ministru al justiţiei, şi actualul poet Mircea Cărtărescu şi-au anunţat simpatia faţă de această platformă. Coordonatele şi intenţiile mişcării sunt sintetitzate deocamdată de spusele programatice ale lui Mihai Neamţu: „Suntem o naţiune de cetăţeni, nu doar de contribuabili sau consumatori. Suntem un popor cu destin istoric, nu doar o populaţie. Vrem o piaţă liberă, fără monopol de stat sau privat. Cerem o justiţie independentă, nu doar legi pe hârtie. Milităm pentru reforma Statului social, care promite mereu mai mult decât poate să dea. Vrem mai puţine imunităţi şi mai multă transparenţă. Respectăm credinţa oamenilor, nu doar zidurile exterioare. Preţuim memoria trecutului, ca şi glasul celor nenăscuţi încă. Vrem o Constituţie egală pentru românii de pretutindeni”. Cuplurile conceptuale cheie din rândurile de mai sus sunt: „naţiune de cetăţeni” versus „consumatori”, „popor” versus „populaţie”, „justiţie” versus „corupţie”, „piaţă liberă” versus „stat social”, „credinţă” versus „formalism religios”. Frumuseţea programului, ca în cazul oricărei declaraţii programatice, ţine de tonul solemn şi de candoarea salatei de idei directoare.
Întrebarea mult mai concretă pe care şi-o pun mulţi vulpoi, de la analişti politici, politicieni operativi până la virtuali alegători este: „Cine stă în spatele acestui proiect?”.
Evident că nu ne putem da seama încă. Putem însă constata că este un veritabil produs intelectual aruncat pe piaţă. În primul rând, brandul are o etichetă bine aleasă, „Noua Republică”, care, subliminal sau nu, transmite că nu se doreşte monarhie. Mai pot fi adăugate şi conotaţiile istorice de rigoare prin asocierea cu „Republica de la Weimar” sau „A cincea Republică”.
Vrem sau nu, produsul, din punct de vedere al promovării, este bine realizat. Avem de a face cu un cocteil de idei gata să explodeze în minţile unor intelectuali la momentul potrivit, adică în preajma şi în timpul următoarelor alegeri din România.
Este fără îndoială un experiment politic inteligent care poate merge mai departe decât atât, mai ales că lumea este obosită de figurile şi ideile prăfuite din politica românească actuală, lăsând la o parte metehnele acesteia. Eu unul sper să reuşească şi să fie mai mult decât atât. Nu de alta, dar este nevoie şi de altceva!
