Dacă îmi aduc aminte bine, una dintre povestirile învăţate la şcoală în primele clase se numea „Ţara fără bătrâni”. Cu scuza că nu mai reţin peste ani detaliile, povestea parcă vorbea despre alungarea din ţara cu pricina a bătrânilor. Era un fel de politică de stat, în terminologia de azi. S-a întâmplat însă, spunea povestea, să se işte un război cu un duşman despre care doar bătrânii ştiau câte ceva. Se adeverea astfel că mare nevoie ar fi fost acuma de sfatul unui astfel de bătrân, care de altfel nu mai era de găsit în acea ţară. Norocul le-a surâs însă locuitorilor imprudenţi din acea ţară, spunea povestea în continuare, că mai rămăsese însă un bătrân, care, sfătuindu-i pe cei tineri, a condus la salvarea ţării.
Poveştile sunt mai adevărate uneori decât istoriile reale, căci ele au darul de înmagazina adevăruri perene, acelea al căror destin este să fie mereu şi mereu reactualizate în istorie, e adevărat însă că în momente diferite. În alţi termeni, viabilitatea acestor adevăruri provine nu atât din copierea exactă a acestora, întocmai ca în momentele trecute, ci în adaptarea lor la noul context. De altfel, cam asta şi înseamnă înţelepciune, arta de a adapta adevărurile imuabile la clipa istorică perisabilă. Uneori, înţelept este chiar să încalci pentru moment imperativele acestor adevăruri pentru că vremurile nu sunt propice lor.
În ceea ce priveşte pilda din povestea de mai sus, eu m-aş raporta la ea cu oarecare rezervă, din mai multe motive. Unul dintre acestea provine din simpla constatare că în lumea noastră ştiinţa, înmagazinată în societăţile tradiţionale în experienţa de viaţă a vreunui bătrân, nu mai are atâta nevoie de instituţia bătrâneţii şi de memoria acesteia ca odinioară, ci de cea a avântului spre mai departe în timp. Din această perspectivă, se poate spune că societăţile de astăzi sunt de două feluri: societăţi orientate spre trecut şi societăţi orientate spre viitor. Societăţile orientate spre trecut tind să supraaprecieze ceea ce este vechi, în timp ce cele orientate spre viitor par obsedate de descoperirea noului. În plus, ar mai fi încă un motiv în răspăr cu pilda aminită mai sus. El provine din banala constatare că nu tot ceea ce este vechi sau bătrân este şi înţelept, pur, sfânt, demn de urmat. Nu de puţine ori experienţa mi-a relevat că privirea fixă a cuiva aţintită în depărtare nu este atât privirea cuiva care cugetă la vreun adevăr, ci expresia oboselii sau a vidului pur, neanimat de nici o căutare.
Ce fel de societate este societatea românească de azi? Una orientată spre viitor sau una orientată spre trecut? Aparent este o societate orientată spre un trecut care o împinge să rateze cu ostentaţie viitorul. Ar fi bine să fie cel puţin aşa. De fapt este o societate dezorientată, o societate cu prea mulţi bătrâni neînţelepţi şi egoişti. Cel puţin cei din rolurile cheie. Nu aş spune că le-au furat viitorul celor tineri, ci mai degrabă că i-a îmbătrânit şi le-a furat elanul. Lucruri cu mult mai grave.
Dacă nu mă credeţi, haideţi să privim puţin în jurul nostru, unde în prezent are loc un adevărat proces de reciclare nu numai a unor personaje controversate, ci şi a unei epoci revolute. O să ofer doar două exemple. Primul este legat de ocurenţa din ce în ce mai crescută în a evoca prin mitologizare şi misitificare epoca lui Ceauşescu. În lipsa viitorului, „foştii” ne propun trecutul. Trecutul lor. Ar trebui să le spunem de la obraz: „Mulţumim, dar nu avem nevoie. Mai bine ne-aţi oferi un gram de viitor”. Un al doilea exemplu este din lumea presei. Un „departament” al societăţii româneşti care părea cu ceva timp în urmă mult mai dinamic decât celelate, dar care în ultima vreme pare a fi intrat într-un proces de ramolire. În acest sens, îmi vine în minte un personaj reşapat, cândva influent jrunalist la Playboy, acum lider de opinii şi adevăruri grave. Şi circul enumerărilor ar putea continua.
Nu am ceva anume cu bătrânii în sine, ci mă întreb de unde această predilecţie patologică a societăţii noastre de a duce în prim plan nesănătatea, ajunsă chiar şi la bătrâneţe. De ce nu ni se propun, dacă tot avem nevoie de modele de senectute şi acei bătrâni sănătoşi sufleteşte?
Până una alta, să dăm respectul cuvenit senectuţii curate şi înţelepte. Iar în ceea ce priveşte societatea românească actuală, mult mai potrivit de urmat consider că este acea pildă care ne spune că „nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, şi vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc”. Amin!
