Încetul cu încetul, vremurile din urmă tind să pună ceva ordine şi în această relaţie bizară, aş spune, dintre un om şi carte. Când spun vremurile din urmă, mă refer la perioada de după 1989, de care mă leagă o experienţă personală în această privinţă. Cred că mulţi dintre noi au cunoscut experienţe asemănătoare în privinţa cărţilor. Într-o lume închisă şi plictisitoare, în care nu aveam parte nici măcar de emisiuni rezonabile la televizor, mulţi s-au refugiat în universul cărţilor. Un fel de Odisee, care începea cu identificarea unor pile la librării, cu achiziţionarea unor cărţi, dar mai ales a celor în ediţie restrânsă, cu întemeierea unor biblioteci de apartament somptuoase şi, poate, se termina într-o ordine oarecum firească cu lectura unora din aceste cărţi. Eu însumi am trăit această lăcomie a achiziţionării de cărţi şi pe multe pot spune că doar le-am răsfoit, punându-le deoparte pentru un timp oportun. Ei bine, acel timp nu a mai venit pentru multe dintre ele, din raţiuni diferite. Unele s-au uzat moral, altele au ieşit din sfera curiozităţii mele, eu însumi poate că mi-am schimbat traiectoria.
În anii din urmă, ieşind de la şcoală, probabil ca o formă de relaxare şi de evadare, înainte de a ajunge acasă, mai băteam câte o librărie sau vreun anticariat. Mi-am dat seama că era o formă de nevroză, un fel de mecanism repetitiv şi, probabil, eram privit de către librari sau anticari ca fiind uşor alienat. Cel puţin aveam o justificare, eram profesor, puteam simula că mă documentez. Mi-am dat ulterior seama că pentru ei şi condiţia de profesor era tot o formă de alienare, cu atât mai mult dacă mai umblai şi după cărţi. Şi poate că aveau dreptate.
Recent am participat la lansarea cărţii unui prieten, ceremonie care s-a desfăşurat cu tot tacâmul de rigoare. Nelipsind, bineînţeles, şi o lamentaţie despre lipsa de interes pentru lectură a tinerilor. Mai ales a celor fundamentale. M-am întrebat cu scepticism dacă ştiu care or mai fi cele „mai” fundamentale. I-am şoptit apoi vecinului meu de scaun că, din fericire, tineri au o reacţie bună.
Lumea în care trăiesc ei este altfel decât lumea în care ne-am format noi, modul lor de a percepe cartea este altul decât al nostru. Într-o lume închisă, plină de frustrări şi de posibilitatea de a călători real sau virtual, am absolutizat, am estetizat excesiv, ne-am raportat în mod sectant la carte ca la un fetiş şi am uitat că este un lucru la care faci apel atunci când resimţi o nevoie specifică: nevoia de informare, cea de formare sau cea de loisir. Nimic mai mult.
Mai pe scurt spus, relaţia cu lectura şi cărţile ar putea fi normală pentru tineri dacă nu ar fi anormală. Mă gândesc în primul rând la şcoală, la chinul de a citi şi de a învăţa după cărţi (manuale) fără suflet. La exerciţiile de adoraţie a unor „opere” care nu le transmit o vorbă, un gând, o emoţie din lumea lor. Las la o parte dulcea şi iluzoria imagine de sine pe care o avem în calitate de profesori, de ego-ul nostru, de disponibilitatea de a ne reseta constant comunicarea la un ritm şi la un conţinut cu acoperire în prezent.
Personal, drumul spre carte l-am descoperit singur şi, privind în urmă, îmi dau seama că în descoperirea practicilor de lectură (căci sunt mai multe) a stat totuşi un înger binevoitor, care m-a ajutat să nu mă pierd de-a lungul acestui drum întortocheat. Pe tinerii de azi, înainte de-ai trimite la cărţi sau bibliografii pompoase, unde, cine îi învaţă meşteşugul lecturii?
